Unul dintre paradoxurile atribuite lui Zenon este cel al dihotomiei. El demonstrează că, de pildă, dacă vrei să ajungi în staţia de troleibuz, trebuie să parcurgi jumătate de drum; ca să parcurgi jumătate de drum, trebuie să mergi un sfert; ca să mergi un sfert, trebuie să parcurgi o optime. Şi aşa, fiecare interval fiind divizibil la doi, nu poţi parcurge drumul pînă la capăt pentru că nici măcar nu poţi să-l începi. De aici ideea iluziei mişcării. Cinematograful e însă o artă a mobilităţii. Camera se mişcă, actorii se mişcă, există montajul care dă o logică.
Poţi aplica însă acest paradox şi la filme, şi nu numai la road-movie-uri. Rezultatul e interesant, pentru că îţi confirmă faptul că eroul, deşi a parcurs o seamă de peripeţii, termină filmul neschimbat, ca şi cum nu l-ar fi început deloc. Un exemplu despre care am scris este About Schmidt de Alexander Payne, unde personajul interpretat de Jack Nicholson merge tot filmul cu rulota, îşi vizitează fiica, asistă la nunta ei, dar nu se lasă schimbat de drum şi de evenimente, termină filmul la fel de plictisit şi de posac. Paradoxul dihotomiei e în acest caz transparent, aproape mecanic. La extrem, am putea spune că, din punctul de vedere al evoluţiei personajului principal, filmul About Schmidt nici nu există.
Un alt exemplu ar mai putea fi Paris, Texas de Wim Wenders (1984), în care un bărbat (interpretat de Harry Dean Stanton) apare din neant la graniţa Mexicului, cu memoria găurele. Îl găseşte pe fratele lui, merge la el acasă, îl descoperă acolo pe propriul său fiu, acum în vîrstă de şapte ani, despre care nu mai ştia nimic. Află şi că fosta lui soţie, Jane, trăieşte anonim la Houston. Filmul merge în paralel cu recuperarea memoriei de către Travis, dar şi cu călătoria lui la Houston, unde Travis şi copilul, Hunter, speră s-o găsească pe Jane (Nastassja Kinski). Criticii au spus despre Paris, Texas că este însuşi filmul Americii, al locurilor unde oamenii nu pot prinde rădăcini şi nu pot rămîne legaţi între ei. Atît de liniştit prin fiecare cadru, prin înfăţişarea calmă şi tristă a lui Harry Dean Stanton, prin lipsa de zgomot a peisajelor, filmul lui Wenders (Palme d'Or la Cannes) e unul în care drumul se face mai degrabă invers, în trecut, în memoria pierdută a personajelor.
Trecutul - liant între film şi destinul femeii iubite
Chipurile, odată ajuns la Houston, Travis află că Jane lucrează la un club privat, unde vorbeşte cu clienţii - sau mai degrabă le ascultă problemele - şi, la o adică, îi poate ajuta şi altfel. În spatele geamului mat, Travis încearcă să vorbească cu Jane, fără să-şi dezvăluie identitatea. Geamul mat ascunde lacrimile tăcute ale bărbatului care imediat după aceea are o tentativă de a părăsi împreună cu Hunter oraşul. A doua zi revine însă hotărît să o facă pe Jane să-l primească pe Hunter. Odată ce vălurile cad de-o parte şi de alta a geamului, Travis şi Jane îşi aduc pe rînd aminte de povestea lor comună în care, deşi iubindu-se, n-au putut rămîne împreună, pentru că asta e, aşa e viaţa. În esenţă, Travis face drumul pentru a-l reda pe Hunter mamei lui. Pentru Travis, drumul duce înapoi la timpurile cînd era fericit alături de Jane. Deci nu numai că, în absolut, acea călătorie spre Houston n-a putut începe pentru Travis (care pleacă la sfîrşit tot singur spre nicăieri), dar el parcurge drumul în sens invers. Se duce în trecut, pentru a găsi punctul unde poate acroşa destinul fiului său de cel al femeii iubite. Paris, Texas, realizat după o piesă a lui Sam Shepard, a avut un mare succes. Ducîndu-se în trecut, Wenders şi Shepard au realizat anul trecut Don't Come Knocking (cu care au revenit la Cannes.).
Wenders a regizat, Sam Shepard a scris scenariul, după o povestire proprie, şi a interpretat rolul bărbatului care află că are un copil pe undeva şi pleacă să-l descopere, ca şi pe femeia iubită odinioară. Această "uitătură" în urmă i-a transformat însă pe Wenders şi Shepard într-un fel de stane de piatră, căci filmul are, în cel mai bun caz, ceva dintr-un vis cu fantome. Prin urmare, cîteodată, e mai bine să te păstrezi în schema paradoxului dihotomiei.