Oare poți să reduci punctul principal al unui început de film doar la un om?
Oare poți să împărți sentimentul apartenenței pe culori?
Construit pe substratul liniștit, tern și ușor ponosit al filmelor lui Jacques Tati, dar și cu micile lui inserții de roșu, Paris, Texas, regizat de Wim Wenders, deși te lovește prin imaginile pe care ți le suprapune, te face să rămâi după vizionare cu o imagine interioară / senzație de puritate.
Nu poți reduce un film doar la cum arată. Sau doar la ce-ți arată. Cum nu consider că poți cunoaște ceva după un singur aspect, așa cred că acest film se ascunde prin ce arată, dar se și etalează prin cum arăta. Se ascunde pentru că toate culorile îți șoptesc ce trebuie să simți. Pe mine m-a făcut să raportez totul la cea mai pură ființă din film, cea care uneori spune lucruri cu consecințe, lucruri prea greu de dus, prea deștepte și prea sincere pentru a fi înțelese: copilul. Chiar dacă filmul nu începe cu el și nici nu se termină cu el, indirect, totul rezonează și se rotește după dansul lui. Deși copilul este încurajat să-și ia propriile decizii, să aleagă cine-i sunt părinții adevărați: cei care i-au dat viața și de care este legat biologic, sau cei care l-au crescut și alături de care și-a petrecut mare parte din viață, el este lăsat neputincios în fața tuturor celor patru părți. Fiecare, deși pretinde că s-a dat un pas în spate încât să-i lase spațiu să aleagă, fără a vrea să-l convingă că e cea mai bună decizie, face mai mult de atât. Unul fuge. Altul nu poate alege între a fi drept și a iubi. Unul iubește prea mult și nu poate da drumul. Unul a crezut că nu iubește destul și a plecat prea devreme. Acum copilul cu patru părinți e, de fapt, singur.
Filmul începe cu tatăl biologic al copilului, Travis (Harry Dean Stanton), orbecăind prin deșert după apă. Este dat dispărut de patru ani de zile, timp în care el doar a mers. În primul cadru poartă o șapcă roșie și un costum ponosit. Se îndepărtează de noi, camera, iar culoarea costumului lui se lichefiază între culorile deșertului. Putem să-l recunoaștem doar după șapca roșie care-l transformă într-un punct îndepărtat. Tot mai îndepărtat. Cadrele sunt dominate de acest roșu flacără mocnită, un albastru intens, dar întunecat, ca și când am purta ochelari de soare, de nuanțe nisipii. Totul e ușor desaturat și totuși vibrant.
Travis se reîntâlnește cu fratele lui, Walt (Dean Stockwell) - tatăl actual, și prezent, al fiului lui. Mai bine spus, este salvat de acesta. Cadrele încep să se întunece. Vedem cum arată noaptea. Din nostalgia caldă pe care ți-o emana începutul, acum suntem spintecați de neoane verzi, roșii și albe care ascut legăturile dintre personaje. Walt îl aduce pe Travis la el acasă. La soția lui. Și la copilul lui, Hunter (Hunter Carson). Adică copilul lui și al lui. Mă refer la copilul lui și al lui celălalt. Sau copilul lui celălalt și al lui? Nu știu.
În prima fază copilul își reneagă tatăl biologic. Apoi petrecem tot mai multe zile cu ei. Și tot mai multe nopți. Din ce în ce mai multe nopți. Iar copilul se apropie tot mai mult de tatăl biologic.
Parcă această întunecime a culorilor care ascute ce trebuie să simțim a ascuțit și ce simt personajele între ele. Ca și când noaptea are puterea de a ne apropia. Ca și când uscăciunea neoanelor face să ne privim mai mult. Ne face să ne uităm la ridurile noastre. Nu mă refer la cele de pe față.
Povestea continuă cu căutarea mamei biologice, Jane (Nastassja Kinski). Părinții care l-au crescut pe Hunter pentru ultima lui jumătate din viață, se simt forțați să se îndepărteze. Dar tot nu vor să-și revendice "drepturile" de părinți vrednici ai lui Hunter. Nu consideră că au vreun drept. Nu e copilul lor. E copil de împrumut.
Travis reușește să o găsească pe Jane. Prima întâlnire e mai mult tăcută. Dar e bântuită de aceleași culori care pot semnifica apropiere: roz pufos, portocaliu strașnic și galben sclipicios. A doua revedere e mai blândă. Deși acum Travis povestește prin ce a trecut, o poveste încărcată de toate greșelile recunoscute, culorile sunt palide. E un contrast între cei doi și spațiu. Deși amândoi sunt îmbrăcați în culori întunecate, sunt în două medii diferite. Conversația se încheie cu Travis spunându-i lui Jane că fiul lor este într-o cameră de hotel și să meargă acolo dacă vrea să-l cunoască.
Jane se duce. Afara e-ntuneric. În cameră este lumină albă de bec mare. Ea este îmbrăcată în negru și verde închis sidefat. Travis privește din parcare, învăluit într-o combinație de culori șterse și calde ale apusului, dar și de culorile stridente ale orașului. E o luptă în el. Știe că nu este posibil să repare ce a fost între el și Jane, dar nu ar vrea să plece, din nou, de lângă fiul lui.
Suntem lăsați între acele culori: culorile soft de îndepărtare și culorile astringente de încleștare.
Mai e o poveste ascunsă de aceste culori. O poveste despre cum interpretăm ce ne aparține. Sau dacă tot conceptul acesta de apartenență chiar există. Pentru că nu poți deține o persoană. Uneori nici noi pe noi înșine parcă nu se deținem. Împarte iubirea cui i se cuvine mai cu seamă ceva? Și dacă da, cum putem măsura asta? Dacă ești la jumătatea vieții tale, de cine te simți mai apropiat? De cei cărora le datorezi viața ta fizică, dar despre care nu-ți amintești nimic, sau cei cărora le datorezi viața ta psihică? Datorezi cuiva ceva?
Nu poți judeca un film după culorile lui, am spus asta. Dar am fost uimită cum, doar prin culori, Paris, Texas a creat un limbaj vizual paralel al filmului. Îmi amintește mult de aceeași astringență armonioasă din Her, regizat de Spike Jonze, și de pufoșenia cețoasă a culorilor din Lost in Translation, regizat de Sofia Coppola.
Povestea de, așa zisă, alegere liberă, și totuși condiționată de prea multă iubire reținută sau iubire de nereținut, sufocă adevărata alegere care trebuie făcută. Culorile se luptă între ele. Nu putem trăi doar pe lumină sau doar pe întuneric.
Notă: Paris, Texas, regizat de Wim Wenders (1984), a fost restaurat 4K și audio în 2024. Restaurarea imaginii a avut loc în Franța și cea a sunetului în Bologna, Italia.