Spaţiul vital ar fi o meditaţie despre manipularea de către putere şi mass-media a oamenilor de rînd, despre felul cum o declaraţie a unui personaj politic important poate schimba viaţa a milioane de oameni. În cazul nostru, cancelarul german cutare recheamă - de fapt cheamă - şase milioane de evrei să vină în Germania, pentru a demonstra lumii că nazismul a dispărut, cu tot cu ideologia lui, şi că poporul german de azi nu mai are nimic de-a face cu Holocaustul. De aici încep dramele şi intermezzo-urile comice, subliniate de sala gata să rîdă, fără teamă de deznodămîntul, mai degrabă tragic, de aici schimbarea vieţii a milioane de oameni şi noul conflict cu germanii, cel pentru locuri de muncă.
Autorul piesei declara: "Am dat piesei o formă teatrală bizară, cerînd ca cei trei actori să joace cele vreo 50 de personaje. Am simţit că orice piesă care aduce la rampă evreii, nemţii şi Holocaustul, în acest moment al istoriei noastre, are nevoie de o abordare modernă, de o nouă familiarizare, atît în formă cît şi în conţinut". Şi forma e dificilă, căci tinerii actori, o fată şi doi băieţi, Carmen Florescu, Răzvan Oprea, de la clasa prof. Ion Cojar, şi Adrian Anghel, de la clasa prof. dr. Mircea Albulescu, sub bagheta Alexandrei Badea, elevă a marelui Valeriu Moisescu, au de schimbat feţe şi imagini într-un ritm, drăcesc s-ar zice, ei cu mîna lor trebuie să mute şi modulele care alcătuiesc decorurile, ei trebuie să intre rapid, fără răgaz, în pielea unor personaje diverse, în stări complet diferite de cele din care tocmai ies, ba trebuie să schimbe şi vîrstele, de la 75 la 15 ani, ceea ce, la vîrsta lor reală, e o performanţă mai ales pentru prima ipostază.
Mobili, inteligenţi, gîndindu-şi rolurile, cei trei, desigur bine ghidaţi de cea de-a patra promisiune, regizoarea, fac adevărate minuni pe scena de la Casandra, ba chiar şi prin sală, căci - vorba cuiva care nu mai este - "joacă om la om pe tot terenul". Trebuie energie, dar şi experienţă de ani pentru aşa ceva, aş fi spus dacă n-aş fi văzut că experienţa de ani se poate dobîndi, atunci cînd e vorba despre talente autentice, în tot atîtea clipe. Pe scurt, un spectacol admirabil, cu părţi de adevărată virtuozitate, cum e momentul întîlnirii bătrînului evreu întors din Australia, cu aceea care-i denunţase familia, în timpul lui Hitler, dar şi altele.
Publicul, mai ales tînăr, foarte dornic de a se distra, a subliniat părţile vesele, căci nici ele nu lipsesc, exact ca-n viaţă, fără să presimtă tragedia, mai mult schiţată în final. Scenografia Anei-Iulia Popov s-a pliat gîndului regizoarei sau şi acesta a îmbrăcat forma propusă de tînăra scenografă. Un spectacol tînăr, plin de viaţă, nu lipsit de gîndul asupra ei, dar numai pentru spectatorii care au această deprindere (urîtă?). Ar trebui luat în serios, mult mai în serios decît pînă acum, acest teatru al Capitalei, unde artiştii îşi desfăşoară primele elanuri, nestrunite încă de tot felul de considerente extra-artistice, care le vor înăbuşi, pe unele, foarte curînd.