Lebensraum-Spaţiul vital - Imposibila răscumpărare

Ca să răscumpere crimele naziste, cancelarul Germaniei invită şase milioane de evrei să se stabilească în Germania de azi. Reacţiile sînt felurite: de la refuzul perfect motivat (şi care nu are nimic a face cu antisemitismul) al muncitorilor germani şomeri sau doar ameninţaţi de şomaj, la refuzul mai nuanţat ideologic al unor intelectuali de dreapta, pînă la oripilarea neîncrezătoare şi belicoasă a noii generaţii de evrei israelieni, trecînd prin acceptul motivat economic sau social al unor evrei asimilaţi de pretutindeni, din întîmplare şomeri sau homosexuali, şi terminînd cu acceptarea chinuită a unor supravieţuitori ai Auschwitzului care nu trăiesc decît pentru a-şi mai întîlni o dată călăul sau denunţătorul. Peste toate, povestea de dragoste previzibilă dintre băiatul unui proaspăt imigrant şi fata unui foarte german muncitor autohton. O utopie a reconcilierii imposibile, între nişte supravieţuitori iremediabil mutilaţi de experienţa concentraţionară şi torţionarii lor, iar, pe alt palier, între urmaşii unora şi ai altora care nu mai au, de fapt, nimic de împărţit în afara unei memorii colective aparent despărţitoare. Totul este pe îndelete exploatat politic şi mediatic şi sfîrşeşte cu sînge vărsat absurd, inutil.

Caietul program, excelent întocmit de Bianca Boitan şi realizat grafic de Imelda Manu, Ana-Iulia Popov şi Nicolae Mandea, mult mai bun decît unele făcute în teatre cu pretenţii, adună şi cîteva mărturii revelatoare ale autorului despre textul său. Printre altele: "Această piesă a fost scrisă cu dragoste faţă de evrei şi faţă de germani. Arta nu are răspunsuri, ci doar întrebări". De fapt, singura întrebare profundă pe care o pune textul (n-am văzut originalul, mă refer numai la ceea ce am văzut şi auzit pe scenă), lăsîndu-le la o parte pe cele cu răspuns comandat despre rolul mediilor în societatea de azi şi despre manipulare, este dacă se poate repara, răscumpăra crima asupra unuia prin răsplătirea fratelui. Pentru că motivul real al ajungerii la revolta germanilor împotriva noilor emigranţi evrei şi la noile crime nu mai e antisemitismul, ci ideea nefericită de a-i invita pe cei şase milioane de noi imigranţi.

Pusă astfel, tema poate fi actuală şi interesantă. Mai mult, aş zice că jena, stinghereala pe care încă o simt (o simţim?) cînd se vorbeşte despre antisemitism, Holocaust etc., justifică un asemenea spectacol. Care, din păcate, nu s-a mărginit să pună întrebări, ci a cam dat răspunsuri, frizînd bine, mai ales în final, tezismul. Pe de altă parte, un spectacol închegat, foarte curat şi la nivelul regiei (Alexandra Badea, care semnează şi traducerea şi adaptarea) şi al scenografiei (Ana-Iulia Popov). Poveştile suprapuse sînt prezentate de numai trei actori care intră, aproape fără tranziţie, în mai multe roluri. Costume reduse la un minim semnificativ caracterizează personajele şi se pretează unor uşoare modificări sau adăugiri de accesorii, inteligent şi repede făcute (o cravată îl identifică pe cancelar, un şorţ de lucru pe docherul german, părul strîns în cozi şi o uşoară modificare a rochiei fac dintr-o matroană o fetiţă, un pardesiul şi o pălărie veche disting un evreu bătrîn, etc.).

Spaţiile de joc sînt delimitate şi populate de cutii paralelipipedice care pot avea diferite funcţiuni şi de cîteva monitoare TV. Culoarea dominantă e cenuşiul. Unele episoade sînt imaginate ca interviuri sau fragmente din emisiuni de televiziune, un actor mînuind atunci camera video şi proiectînd, live, scena pe monitoare. În interstiţiile acţiunii, pe ecrane apar imagini din lagăre, din jurnalele de război sau din cele actuale (un pic exagerat, totuşi: dincolo de lungimile nemotivate, proiectarea unor imagini de la 11 septembrie, de exemplu, sau din Irak, are ea însăşi un efect de manipulare şi potenţează teza). Este unul dintre puţinele exemple pe care le-am văzut de integrare organică, justificată şi convingătoare a tehnicii video într-un spectacol.

O regie curată, spuneam, limpede, care încearcă să-şi esenţializeze discursul, evitînd programatic simbolurile, reuşind să creeze şi să transmită tensiunea prin relatarea obiectivă, aproape liniară, şi prin acumularea faptelor, fără să recurgă la demonstraţie ostentativă sau la violenţă afişată. Opţiune perfect justificată pentru un asemnea text.

Dincolo de neîmplinirile şi tracul debutului, pentru actori e, fără, îndoială o performanţă. Ei sînt, pe rînd, povestitori sau crainici ai acţiunilor şi personaje ale poveştilor intricate. Trebuie să vorbească plat, impersonal (ceea ce nu le iese întotdeauna foarte bine), apoi să intre brusc în pielea unui personaj. Unele personaje apar de mai multe ori, compoziţia ar trebui să fie aceeşi, ceea ce nu se întîmplă întotdeauna. Iese în evidenţă, cu o bună prezenţă scenică, Răzvan Oprea, care trece fără dificultate prin mai multe vîrste şi atitudini, adaptîndu-şi inteligent mijloacele de expresie, de la adolescentul american cu şapca întoarsă, la ofiţerul israelian fanatic, pînă la bătrînul evreu cocîrjat în care face o foarte reuşită compoziţie. La fel de bună şi Carmen Florescu, în rol de şcolăriţă nubilă, de gospodină nemţoaică cu idei puţine şi bine înfipte în minte, de nevastă terorizată de soţ, de bătrînă intelectuală nemţoaică, sau de luptătoare israeliană cu faţa împietrită, personaje pentru care îşi schimbă vocea, dicţia, înfăţişarea. Uniform, cam artificial, mai puţin convingător deocamdată mi s-a părut Adrian Anghel.

Dar să nu uităm că este un spectacol făcut de o echipă de încă studenţi. Un spectacol curajos, incomod, care, pe lîngă meritele sale intrinseci, îl are pe acela de a anunţa o regizoare, o scenografă, şi cel puţin doi actori. Despre ei toţi se va mai vorbi (de bine).