Irina Moscu, scenografia conceptualizată

Irina Moscu s-a aflat, dintotdeauna, în zona artelor care se adresează ochiului: a absolvit Liceul de Arte Plastice "Nicolae Tonitza", Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", a făcut un master de Scenografie la UNATC Bucureşti. N-a părăsit niciodată sferele acestea înrudite, în paralel lucrând şi grafică publicitară, ilustrare de proiect, identităţi, amenajări interioare etc. La intersecţia creativă dintre arhitectură, design, grafică, scenografie se află şi prezenţele ei la Anualele de Arhitectură, unde, în 2014, a fost nominalizată pentru o creaţie scenografică: decorul la Incendii de Mouawad Wajdi, regia Radu-Alexandru Nica (Teatrul "Csiky Gergely" Timişoara).
 
 Auster, dar sofisticat, concentrat din punct de vedere al formelor, dar conţinând o multitudine de potenţialităţi relevate în cursul evoluţiei dramatice, decorul Irinei Moscu recreează scenic, din linii ferme şi unghiuri ascuţite, lumea în care se desfăşoară drama cu accente tragice. Concretizată în platforme asimetrice, construcţia scenografică întreţine o relaţie dinamică cu proiecţiile video, care o continuă şi dezvoltă dincolo de marginile ei fizice. Părţi ale decorului devin suprafaţă de proiecţie, iar limitele concrete ale spaţiului amenajat arhitectural sunt depăşite prin visuals, care prelungesc virtual aria efectiv scenografică. Light design-ul pune în valoare decorul, colorându-l în funcţie de starea conflictuală şi emoţională a personajelor. Elemente surpriză, masa şi scaunele, ies din podea şi reintră tot acolo, întărind ideea de ansamblu care înglobează toate necesităţile de idee şi funcţionalitate ale spectacolului. Imaginaţia vie şi mâna sigură a Irinei Moscu izbândesc să transfere în această creaţie toată gama de suferinţe cauzate de îngrozitorul război civil la care textul face referire.

Cu rare excepţii, în România, până să intri în teatrul de stat trebuie să ai experienţa independentă, domeniu diferit structural de establishment mai ales în privinţa condiţiilor de producţie şi mai puţin ca linii estetice. Colaborarea cu independenţii e ca un fel de călire prin adaptare la precaritatea materială căreia tinerii trebuie să îi reziste. Unii dintre ei reuşesc apoi să pătrundă în zona cu bugete confortabile pentru fantezia şi puterile lor creative, a reţelei subvenţionate. Pentru scenografi, soluţia "sigură" este să lucreze cu un mare nume, apoi, dacă talentul există, e însoţit de şansă şi dublat de tenacitate, calea se deschide. Întrucât în reţeaua de stat modelul de succes instituţional e, de multă vreme, cursa după regizori cu cotă, care asigură selecţii în festivaluri importante, presă bună, eventual premii, asocierea tânărului scenograf cu unul dintre aceste numele grele înseamnă drum cert spre afirmare. Traseul Irinei Moscu a fost "ca la carte", cum zic unii şi ea însăşi: "Am avut un parcurs coerent, nu am intrat în sincope". A lucrat în sectorul independent, a făcut, în paralel, asistenţă la Ştefania Cenean, Ştefan Caragiu, Dragoş Buhagiar, Helmut Stürmer, de la care a învăţat din mers foarte mult. A debutat, în 2010, realizând decorul pentru scurtmetrajul Un anume Victor, producţie UNATC Bucureşti. În 2012, a urcat pe afiş ca scenograf principal pentru Auto după Ernesto Caballero, la Café Godot. Pentru acest proiect, a trebuit să reacţioneze la limitările unui spaţiu şi la modestia resurselor, astfel încât s-a focalizat pe obiectul scenic. Cele patru scaune pe care stau actorii au devenit obiecte "cu poveste". În prelungirea spătarului sau deasupra lui, era ataşat un disc de răşină cu implanturi de recuzită care i-ar aparţine personajului, discul devenind o carte de vizită obiectuală. O fundiţă, o clamă de păr, un pămătuf pentru machiaj, ruj, mărgele, bigudiuri, farduri descriu o tânără cochetă. Chei de diferite forme şi utilizări (de autoturism, de yală), fragmente dintr-un lanţ de bicicletă, şuruburi, cuie, DVD indică apriori un băiat pasionat de tehnică. Fiecare instalaţie era prevăzută cu cablu transparent cu leduri, luminând faţa interpretului fie contrejour, fie de sus, plonjat, ca la teatru, adăugând efecte vizuale deosebite. Mobilier neutru, utilitar, scaunul a devenit astfel "un scaun personaj", extensia ocupantului său, spunând ceva definitoriu despre acesta, completându-i fişa caracterială. (...)
 
Despre stilul propriu de lucru, Irina Moscu spune că "îmi extrag esenţa din text, esenţializez în schiţă ce am citit, sentimentul pe care mi l-a transmis piesa. Din acel concept cu care rămân se ramifică ideea la care ajung în final în scenă. Creaţia mea scenografică reprezintă esenţa textului. Când te uiţi la scenă, trebuie să înţelegi despre ce vorbeşte. Nu pleonastic, ci esenţializat, abstractizat." Decorul e un ecou plastic al textului, îi amplifică sensurile dramaticităţii. Adepta unei scenografii conceptualizate, Irina Moscu sublimează în tridimensional esenţa piesei. Dominantele vizuale sunt forme geometrice definite de linii şi unghiuri, mai rar rotunjimi, modele şi contururi care interacţionează cu lumina şi proiecţiile video. Partea video dezvoltă decorul, completează ideea şi concretizarea ei plastică, iar imaginea compusă cere privitorului să desluşească sensurile încriptate de creativitatea scenografică. (...)
 
Ansamblurile scenografice ale Irinei Moscu sunt structurate pe subspaţii evidenţiate prin culoare şi lumină, de regulă neoane ori halogeni, lumini spectrale, irizate, care imprimă un halou special. Eclerajul contribuie la straturile de semnificaţii, în slujba spaţiului şi a ideii, căci lumina e cea care le "poate evidenţia ori distruge". Creatoarei îi plac transparenţele, transluciditatea (sticlă, voal, răşină, plexiglas etc.), întrucât permit o dezvăluire treptată a spaţiului teatral. Decorul şi atmosfera se expun privirii gradat, sunt "în aşteptare", devin odată cu acţiunea scenică şi personajele. Compoziţia e articulată în acord cu registrul dramaturgic şi tempoul spectacolului, le sprijină în evoluţie într-un univers unitar. Verticalul şi orizontalul dau stabilitate şi echilibru. Oblicele, diagonalele, fracturile intenţionate dau dinamism. Familia de forme condiţionează poziţia actorilor în scenă, le determină traseele. (...) În toate creaţiile teatrale ale Irinei Moscu se resimte interinfluenţa celor trei direcţii din parcursul formativ - arhitectura, scenografia, designul, între care continuă să migreze benefic.
 
Fragmentul face parte din studiul "Scenografia, intersecţia dintre viziunea regizorului şi angajamentul emoţional al publicului", parte a volumului colectiv "Tânărul artist de teatru. Istorii româneşti recente/The Young Theatre Artist. Recent Romanian Histories" (coord. Oltiţa Cîntec), editat de Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi.