Din păcate, Festivalul de Teatru se suprapune cu celălalt eveniment major cultural al Iaşului - Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere - FILIT 2018 care are loc în perioada 3-7 octombrie 2018. Pentru spectator este greu de ales între evenimente, ceea ce face ca ambele festivaluri să aibă de pierdut pentru că, bănuiesc, au în vedere cam acelaşi public. De exemplu, pentru a putea vedea spectacolul Occident Express al trupei Trap Door din Chicago, Statele Unite, a trebuit să renunţ la seara FILIT care l-a avut drept invitat pe scriitorul Jonathan Franzen. Poate pe viitor, organizatorii ar trebui să aibă în vedere această problemă, mai ales că nu este primul an în care cele două festivaluri se suprapun.
Spectacolul pus în scenă de membrii trupei din Chicago are la bază piesa Occident Express a lui Matei Vişniec publicată în 2006. Piesa este inclusă în antologia Omul din Cerc, apărută în 2011 la editura Paralela 45. Matei Vişniec declara în prefaţa volumului respectiv că "o piesă scurtă este un exerciţiu de captare a emoţiei dintr-o singură mişcare, un joc stilistic în care îţi propui să obţii maximul de efecte cu minimul de mijloace. O piesă scurtă mai este o probă de prestidigitaţie, în care timpul şi emoţia se află într-un raport invers proporţional. Şi pe bună dreptate pentru că într-un timp scurt încerci să concentrezi o încărcătură mare de emoţie". Cred că regizorul Szabó K. István a avut aceste cuvinte în minte atunci când a gândit spectacolul. Utilizând un decor minimalist, regizorul a ales să se bazeze în întregime pe forţa şi emoţia actorilor. S-a dovedit o alegere inspirată pentru că le-a permis acestora să îşi pună în valoare talentul şi a permis spectatorului să mediteze asupra unor teme dificile cum ar fi războiul, comunismul, speranţele şi ratările Europei de Est, stereotipurile Occidentului atunci când vine vorba de acest colţ de lume.
Piesa spune privitorului mai multe poveşti în paralel: povestea Orbului care aşteaptă mereu trecerea Orient Express-ului care a devenit simbolul unei lumi îndepărtate, libere, după care tânjeşte toată lumea; povestea trupei de actori din tren care încearcă sub îndrumarea Regizorului să pună în scenă o nuntă ţigănească pentru că, nu-i aşa, ţiganul este un stereotip balcanic pentru occidentali; experienţa de lagăr nu doar a Orbului, ci a tuturor celor trecuţi prin malaxorul comunismului; scurta poveste a tinerilor emigranţi care nu ştiu exact în ce ţară au ajuns. Poveştile puse în scenă sunt completate de un dialog purtat la telefon între tată şi fiu. Fiul încearcă să îşi convingă tatăl, fost turnător şi torţionar, că a venit momentul să îşi scrie memoriile pentru că le-ar aduce un mare câştig financiar. Este o discuţie cinică, dar care pentru spectatorul român este foarte aproape de realitate. Toate sunt poveşti cu care privitorul ar trebui să fie familiarizat pentru că fac parte din experienţa unei întregi generaţii. Ar trebui nu înseamnă că şi sunt, după cum am realizat la ieşirea din sală când o tânără în jur de douăzeci de ani i-a spus prietenei cu care era că nu prea a înţeles despre ce a fost vorba în spectacol. Din păcate, se demonstrează încă o dată că deşi este vorba despre istoria noastră recentă, prea puţini şi-o aduc aminte, şi suntem, astfel, condamnaţi să repetăm aceleaşi greşeli şi să luăm aceleaşi decizii discutabile.
Piesa este, într-adevăr foarte densă. Face trimiteri la experienţa Gulagului, coşmarul nordului siberian, îi aşază la aceeaşi masă pe Marx, Engels; Lenin şi Stalin într-un moment suprarealist, aruncă scurte priviri asupra a ceea ce înseamnă viaţa de emigrant din Est, vorbeşte despre război cu trimiteri la războiul din fosta Iugoslavie, la cel din Cecenia şi Congo. Actorii trupei Trap Door reuşesc să spargă barierele de limbă şi să transmită emoţie privitorului. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în timpul monologului despre bărbatul balcanic, o radiografie dură şi crudă a vieţii de familie estice, monolg realizat magistral de Beata Pilch sau în momentul întâlnirii dintre Orb şi Grănicer care include şi o doză de umor negru. La fel de reuşit este şi dialogul dintre Fată şi Funcţionar pe marginea meseriei pe care aceasta o practică - aceea de cititoare a ultimelor cuvinte ale morţilor. Momentul care mie mi-a plăcut cel mai mult este cel cu titlul În viaţa mea nu am citit o carte scrisă de un ucrainean. Este cumva straniu să vezi o trupă americană punând în scenă acest fragment în care romanii, croaţii, sârbii, albanezii, adică balcanicii, sunt uniţi printr-o ignoranţă comună: nici unii nu îşi cunosc vecinii şi limba în care aceştia vorbesc, dar toţi ştiu cuvinte în engleză. Realizezi atunci că aşa este: suntem neatenţi şi neinteresaţi de istoria şi cultura propriilor vecini pe care îi aşezăm mereu pe o treaptă inferioară faţă de Occident pentru a ne mira şi revolta apoi că şi ei ne tratează la fel. Este complexul unei culturi mici, periferice, ilustrat perfect în acest moment extraordinar.
Jocul actorilor a reuşit până în final să anuleze stângăciile organizatorice şi bâlbâielile traducerii. Per total, spectacolul pus în scenă de trupa din Chicago a fost unul reuşit pentru că actorii care l-au jucat sunt talentaţi şi au crezut în puterea textului lui Matei Vişniec. Nebunia şi poezia s-au împletit pe scenă într-un mod original fiind completate de un fond sonor, sâcâitor pe alocuri, vesel sau trist în alte momente, ceea ce a adăugat o dimensiune în plus întregului spectacol.