Niște comedii de Lucian Dan Teodorovici - Unu+unu(+unu...)

Pentru Lucian Dan Teodorovici, mai întâi a fost literatura, apoi teatrul. Dar legăturile dintre ele sunt foarte puternice, practic indisociabile. Autorul iubește teatrul ca literatură, chiar și atunci când regizează. În urmă cu câțiva ani, pentru a înțelege mai bine cum se arhitecturează relațiile între personaje și se tridimensionalizează narațiunea, a decis să studieze Regia la Universitatea de Arte "George Enescu" Iași. Iar primul spectacol montat după absolvire, ca regizor cu acte-n regulă, a fost pe un text dominant literar, Prăpădul de Atilla Bartiș. Ultimul roman al lui Teodorovici, multipremiatul Matei Brunul, al cărui fan declarat sunt, avea protagonist un actor marionetist. Cea dintâi piesă de teatru a scris-o tot din nevoi literare: pentru a exersa dialogul ca formulă narativă. Apoi a mai scris o piesă și încă una. Unele au fost prezentate în lecturi publice; alta, în versiune readiofonică. Ce vreau să spun insistând pe filiația literatură-teatru e că piesele lui Lucian Dan Teodorovici sunt texto-centriste, literatură dramatică în accepția clasică a termenului, în egală măsură de citit și reprezentat scenic. Și nu texte de spectacol, scrise mai degrabă pentru a fi puse în scenă și mai puțin pentru a fi tipărite și lecturate, cum se întâmplă în artele spectacolului.

Recent, Editura Cartea Românească i-a adunat în volum "niște comedii", trei la număr, sub titlul uneia dintre ele, Unu+unu(+unu...). Pe care o știam foarte bine, încă de anul trecut, la scurt timp după finalizarea scrierii, când am convins autorul s-o prezinte, în regie proprie, în seria de spectacole-lectură realizată în Festivalul Internațioanal de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, ediția a VI-a. Tema ediției era Ludic, iar piesa se potrivea perfect. Ca să continui rememorarea strânselor mele legături estetice cu textele lui Teodorovici, să mai spun că și o altă lucrare dramatică din proaspătul volum, Elefanți roz și elefanți galbeni, îmi era familiar. M-am ținut de capul autorului - pe blog, acesta scrie, în stilu-i elegant, că "m-am luptat", vă închipuiți cât de mult am putut insista?, pentru a-l convinge să reprezentăm tot ca spectacol-lectură piesa aceasta în cadrul Proiectului dramatIS, în 2007: "Și, de vreme ce am scris piesele astea, s-a ocupat de ele doamna Oltița Cîntec, care s-a luptat atât pentru montarea uneia, mă refer la prima piesă trecută aici (Elefanți roz. Elefanți galbeni. Și oameni, n.m.) cât și la cuprinderea ei într-un volum colectiv. Așa m-am trezit și autor de dramaturgie cu carte la purtător. Cartea se cheamă Antologia dramatIS, a apărut în 2008 la Editura Cartea Românească, iar eu apar pe copertă alături de Dan Lungu și Cătălin Mihuleac, în calitățile noastre de autori". Am făcut bine stăruind!
 
Revenind, din Unu+unu(+unu...) doar pe unul nu-l știam, Lift în mișcare, dar le-am (re)citit pe tustrele cu egal interes și plăcere. Sunt texte elaborate, care atestă capacitățile imaginative și literar-teatrale ale lui LDT. Sunt "niște" comedii într-adevăr, pentru că nimeni nu se va prăpădi de râs parcurgându-le ori vizionând spectacolele generate. Deschid o paranteză referitoare la Matei Brunul, la lansarea căruia, la Iași, Dan Lungu, unul dintre prezentatori, se referea la lipsa de umor a prozatorului. Și acolo, în roman, și aici, în scrierile dramatice, există un umor estompat de absurdul și ironia în care Lucian Dan Teodorovici se instalează creativ. De straturile metafizice pe care le construiește prin situații dramatice, personaje, replici. De pildă, în Elefanți roz și galbeni, cineva zice: "Nu foarte mulți oameni au privilegiul de a fi născuți de mama lor"; ori "numai ele, femeile, nu îmbătrânesc niciodată"; sau "eu sunt fosta nevastă a soțului meu". Iar în Unu+unu(+unu...): "Azi trebuie să lucreze peste program. Mi-a zis că nu întârzâie peste ora 6 și m-a rugat să-ți transmit să nu te-arunci până n-ajunge și ea". Nu există nicio îndoială: Teodorovici e în relații excelente cu cuvintele și cu ficțiunea narativ-teatrală! Piesele lui au materie scenică, fluiditate ideatică și performativă.
 
Dacă ar fi să identific câteva caracteristici generale ale celor trei texte, care sunt foarte diferite, aș începe cu faptul că fiecare e o ramă cu care autorul detașează secvențe din realitate. Asemenea unui polaroid, care developează un cadru. Contextele dramatice evoluează puțin, sunt construite, în primul rând, pentru a înfățișa. Cu excepția lui Cristian din Unu+unu(+unu...), și a cumnatului lui, Pavel, care în dramatis personae e doar Cumnatul, dar, de dragul unui nostim joc de cuvinte, în text își dezvăluie identitatea nominală: "Pavel care are o fabrică de pavele", personajele nu poartă nume. Anonimizarea e generalizantă, pentru că eroii lui LDT, animând tablourile ficționale, nu evoluează, nu se schimbă, rămân aceiași. Sunt importanți artistic prin biografiile scenice care definesc mai puțin indivizi și mai mult tipologii.
 
Din prima dragoste, aceea pentru literatură, vine și abundența de didascalii. În Unu+unu(+unu...), din indicații suport ele se transformă în parte a reprezentației ca partitură a personajului Povestitorul. Dramaturg-regizor, Teodorovici se joacă și cu spațiul teatral, deschizând în Lift în mișcare, un exercițiu dramaturgic de deconstrucție teatrală, culisele și sala, jonglând din scriitură cu toate dimensiunile perimetrului scenic: sus-jos, stânga-dreapta. Și nici publicul nu e pierdut din vedere, e teatralizat, implicat în spectacol, mai ales în Lift în mișcare. O parte a privitorilor, rândul întâi, devine cor al spectatorilor, iar actorii se adresează direct celor din sală, părăsind convenția.
 
Ca orice cititor, am preferințele mele și un mic top al celor trei texte, top cu care îmi închei articolul. Din Unu+unu(+unu...), primul loc e ocupat de a treia piesă din sumar; locul al doilea, de prima piesă; iar pe poziția a treia se plasează a doua piesă. Nu aveți de ales: trebuie să vedeți sumarul! Și să citiți.