Despre asta e spectacolul nostru #nupotsărespir. Anul trecut, în 2015, la repetiţiile noului spectacol al Atelierului de Teatru din Botoşani, mai tot timpul se găsea acel personaj (prin care am trecut cu toţii), care să intre în clasă puţin mai roşu, vizibil nervos, şi să spună: "Voi ştiţi ce am păţit azi?" Şi după replica asta povestea în ce mod a fost el nedreptăţit de sistem, că a fost certat pe nedrept de un profesor sau că nu i se par normale regulile pe care trebuie să le respectăm în cadrul şcolii. Iar după replica lui ne găseam cu toţii să empatizăm fiindcă trecusem anterior prin aceeaşi situaţie sau prin una similară.
Ne-am uitat în jurul nostru şi am observat că nu e doar opinia noastră. O grămadă de copii trec prin şcoală ca printr-o oboseală zilnică inutilă. Şi se vede pe buzele lor că vor să o spună, vor să dea afară opinia lor despre ce se întâmplă, dar nu o fac fiindcă se cred singuri. Cred că dacă se vor ridica în picioare la ora acelui profesor care nu îi respectă şi nu îi ascultă, vor fi singuri şi totul se va termina printr-o pedeapsă ce nu va schimba cu nimic trecerea lor prin şcoală. De asta există #nupotsărespir. Acesta este un spectacol care spune "Cu toţii vedem ce se întâmplă şi trebuie să facem ceva în privinţa asta! Dacă te ridici şi spui ceea ce crezi nu vei fi singur!".
Andreea Lupu, inspirată de articolele profesorului Solomon Marcus, cu ajutorul nostru şi al prietenilor Lenuş, Gelu, Mihaela Michailov şi Simina Piţur, a creat o adaptare a romanului Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey. Ce ar putea fi mai aproape de viziunea noastră pentru şcoală decât viziunea spitalului de nebuni din acest roman? Andreea a avut grijă de spectacol, ne-a ajutat să creăm un ceva al nostru. Ne-a încurajat să îi spunem tot ce am avut de zis, tot ce credem, iar ea a ascultat fiecare opinie şi a avut grijă să ajungă în rezultatul final. Am notat fiecare în timpul orelor, pe câte o foaie albă de la sfârşitul caietelor, replici pe care le auzim zi de zi de la profesorii şi colegii noştri, şi le-am pus în spectacol. Mai târziu, după ce am terminat spectacolul şi am început să îl jucăm, am fost opriţi de alţi elevi din Cluj, Braşov şi alte judeţe din ţară, care au spus "Profii din spectacol vorbesc exact ca proful meu de...".
Pe lângă faptul că am fost motivaţi de scopul spectacolului, ne-am dezvoltat mult şi perspectiva prin care privim teatrul. Am învăţat tocmai că nu trebuie să iasă bine. Nu despre asta este vorba. Scopul este ceea ce simţim şi dacă ne place cu adevărat ceea ce facem.
A fost şi pentru noi o întreagă călătorie. Pe parcursul lucrului la spectacol ne-am dat seama de multe nedreptăţi şi de modul în care le putem schimba: Tot ce ne lipseşte este curajul de a ne respecta şi de a ne asculta, indiferent de statut, indiferent de orgoliu.
După ce am terminat spectacolul am avut ocazia să îl jucăm altor elevi. A fost şi este minunat să ştii că le vorbeşti pe aceeaşi limbă, că le dai speranţă spunându-le: "Suntem toţi de aceeaşi parte, camarade!". Cea mai minunată experienţă a fost momentul în care am jucat în Botoşani, în faţa colegilor şi profilor noştri. Pe toată durata spectacolului a fost o linişte grozavă. Trebuie să recunosc, nici noi nu am mai avut atâtea emoţii, dar totul a ieşit, pot să spun, neaşteptat de bine.
Opinia celor din Atelier:
Anamaria Rusu (TARRA):
Pentru #nupotsărespir am lucrat împreună, am purtat discuţii super lungi pe teme concrete: profesori, elevi, prieteni, sistem. Abia după ce am jucat în #nupotsărespir, mi-am dat seama cu adevărat că aia-i realitatea. Că nu-i ok să te legi la ochi, să te prefaci că nu vezi. Poate singur nu crezi că poţi, dar găseşti mereu pe cine trebuie şi treaba funcţionează de la sine. Încă nu realizez că la Ideo Ideis 2016 e cam ultima dată când se joacă. Am un gol în stomac în clipa asta, #nupotsărespir e un spectacol ce ne priveşte pe toţi. E despre noi, e despre frica asta ce-i materie principală-n şcoli şi nimeni n-are tupeul s-o elimine. E teama de schimbare. Într-un final....
Iulia Ispas (BETTY BIBBIT):
La început mi se părea greu, erau foarte multe idei. Era povestea aia cu tipul care moare, cu nupotsărespir spus de 11 ori, ştii tu. Şi încercam să integrăm chestia asta în spectacol. La un moment dat ne gândeam să se audă de 11 ori nupotsărespir în spectacol, dar mai apoi ne-am dat seama că nu era vorba despre cuvintele alea propriu-zis, ci despre cum te face să te simţi un sistem care care ar trebui să îţi ofere siguranţă, sprijin şi încredere. Şi ajungi sa nu poţi să respiri intru-un fel sau altul, chiar şi fără să îţi dai seama. Eu până în clasa a VI-a am fost un fel de Betty. De fapt, am fost un fel de Tarra, iar în timpul liber eram un fel de Betty. #nupotsărespir a fost şi este puţin despre mine, despre noi toţi, pentru că fiecare se regăseşte cel puţin într-un personaj, indiferent dacă ai 50, 30, 15 ani. A fost ceva foarte personal.
La Festivalul Lyceum a fost cel mai intens. Şi la Braşov a fost foarte intens, cel puţin pentru mine. Dar la Lyceum a fost atât de liniştit, totuşi cu greutate. Părea că aşa trebuie să fie. Îi aveam în faţă pe profesorii noştri, pe colegii noştri, pe colega mea de bancă, căreia i-am povestit despre spectacol. Îl aveam pe vărul meu în public, care are un coleg care după o oră de matematică în care profesorul l-a făcut de râs şi i-a pus 2 doar pentru că avea nişte ambalaje de bomboane lângă bancă nu a vrut să mai meargă acasă, l-au căutat părinţii o zi întreagă prin oraş. Cred că a fost şi el în public. Despre el a fost, şi despre vărul meu, şi despre colega mea de bancă, şi despre mine atunci când s-a luat proful de mate de mine şi mi-a spus cuvinte urâte. Singură nu am putut să îi spun nimic, să spun "ştiţi, domnule profesor, m-aţi jignit.", dar i-am spus în spectacolul ăsta.
Robert Onofrei (CHESWICK):
Cât am lucrat la #nupotsărespir m-am simţit eliberat, fiindcă puteam să spun orice gândesc despre sistemul de educaţie din România fără ca nimeni să nu îmi reproşeze nimic. Mult mult mai bine m-am simţit când am jucat spectacolul în faţa elevilor care împărtăşeau aceleaşi gânduri cu mine.