Prima zi de festival a adus, pe scena The Ark, cvartetul Ad Libitum, având drept componenţi pe Alexandru Tomescu - vioara I, Şerban Mereuţă - vioara a II-a, Bogdan Bişoc - viola, Filip Papa - violoncel. Muzicieni excelenţi, versatili, au interpretat cu acelaşi profesionalism şi muzicalitate lucrări din două lumi atât de diferite (în aparenţă, cel puţin), la polii extremi aflându-se un cvartet de Haydn şi o piesă de muzică contemporană cultă nou-nouţă!
Glances of Memories, de Sebastian Androne - piesa ce a deschis recitalul. O scurtă întâlnire muzicală, lucrarea mi-a părut un fel de iniţiere, sau rezumat, al universului sonor contemporan cult, cu două tipuri de momente-expresii ce alternau: gestualitate "vizuală", ca nişte scântei, create de pizzicato (când coarda este ciupită) şi de glissando ("alunecare" de la un sunet la altul) versus acorduri cu sunete lungi şi armonii meditative; punct versus linie, forţă versus sensibilitate, acţiune versus gând. Această perspectivă pare a se potrivi titlului piesei, atât aspectul de fragmentaritate cât şi cel de 'stabilizare' putând fi asociate ideii de memorie / amintire.
A urmat apoi (probabil pentru a facilita, treptat, procesul de familiarizare şi asimilare al ascultătorilor mai noi cu sonorităţile nefamiliare ale sec. XX-XXI) Joseph Haydn - Cvartetul op. 3, nr. 5. Nimic de zis; cvartetul Ad Libitum a sunat bine, compact.
Ca punte între cele două lumi atât de diferite şi de îndepărtate (Clasic - contemporan, familiar - straniu), Cvartetul nr. 2 op. 19 (al "Consonanţelor" - 1973) de Pascal Bentoiu a venit în încheierea recitalului. Un moment frumos, atmosferic şi colorat, o lucrare variată în expresii şi stări.
Un recital bine gândit, cu interpreţi de cea mai înaltă calitate şi cu un program menit să încurajeze auditoriul în a pătrunde şi a cunoaşte această lume, a muzicii noi.
În a doua parte a programului ne-am cufundat în subteran - la propriu, căci expoziţia multimedia-interactivă era aşezată la subsol, dar şi la figurat, căci am putut experimenta noi dimensiuni ale realităţii şi ne-am plimbat într-un laborator al sinelui, al mentalului, al subconştientului dar şi conştientului, năpădit de anxietăţi actuale precum alienarea, dar şi de imaginaţie şi de experienţe ce se află la graniţa "disciplinelor", a simţurilor, între sunet şi vizual. Expoziţia a cuprins o serie de instalaţii multimedia, de la colaj video interactiv (un fel de aleatorism controlat am putea spune) la un mare panou de proiecţie ce atingea podeaua (având drept minunat efect faptul că te simţeai "acolo", în imaginile redate) şi în jurul căruia te puteai mişca (ambele părţi fiind spaţii de proiecţie, dedicate aceluiaşi proiect); poate preferata mea, a fost instalaţia Kairotoskope, autor Ioana Vreme, care spune: "Kairotoskope ilustrează o serie de mişcări şi deviaţii de la o line dreaptă, bucle temporare sub forma unor unde grafice, sinusoidale, ce cuprind aşa numitele momente kairotice. Instrumentul pe care îl construiesc este capabil de a declanşa doar o secundă de mişcare, repetată la nesfârşit. Unul dintre punctele studiului meu este exact acela de a-i reda acelei secunde o complexitate cât mai mare prin intermediul experienţei personale a publicului, respectiv interacţiunii cu obiectul în sine. Concepută ca instrument de conversie între imagine şi sunet, instalaţia se foloseşte în mare parte de principiile de funcţionare ale discurilor opto-cinetice, pre-cinematografice precum Phenakistoscope-ului inventat de Joseph Plateau în 1829. Lucrarea constă într-un disc ataşat unui mecanism care rotindu-se cu o viteză constantă, animează desenele aflate pe suprafaţa sa datorită flash-urilor de lumină foarte scurte ale stroboscopului care îngheaţă imaginea suficient de rapid pentru a crea iluzia de mişcare. Sincronizarea perfectă e esenţială pentru a obţine o secundă de animaţie. Desenele şi notaţiile grafice sunt preluate de senzori cu lumină infraroşie şi transformate în sunet.
Sistemul de sinteză optică, alcătuit din câteva module analogice a fost construit împreună cu Wolfgang Spahn şi face parte dintr-un proiect comun, open source, ce se află în curs de dezvoltare: paperpcb.dernulleffekt.de"
Efectul rezultat era unul inedit şi hipnotizant; o unealtă de a transcende, pentru un moment, realitatea...
Dar cel mai mult mi-a plăcut pur şi simplu... atmosfera generală. Semi-obscuritatea, suprapunerea sonoră şi vizuală a instalaţiilor, chiar şi vizitatorii care, plimbându-se, deveneau siluete suprapuse proiecţiilor, mi-au creat senzaţia de laborator într-o altă realitate, de călătorie într-un spaţiu mental, martoră a ideilor în desfăşurare dintr-un mare creier (sau prin ochii unei "mici eu", călătoare microscopică printre neuroni, unde, cuvinte, amalgam de sunete şi de senzaţii ce pot fi re-aranjate prin interactivitate).