(Prefaţă)
În sala relativ goală ne aşteaptă Pascal Meyer şi Yu Oda, pianistul & compozitorul-DJ al Project 128 (Olanda). Prezentarea întârzie - aşteptăm să mai vină oameni... Sperăm, de fapt; eu - cu inima strânsă, căci ştiu că, cel mai probabil, ăia suntem toţi. Deşi experienţele mele anterioare ar trebui să fie mai mult decât lămuritoare, încă nu mă pot obişnui... Da, încerc să pun acea solidă absenţă dureroasă pe seama faptului că anul universitar încă nu a început iar foarte mulţi studenţi probabil că încă nu au ajuns în Bucureşti. Dar, să fim sinceri, ştim că e vorba şi de un solid dezinteres. E, într-un fel, un fenomen generalizat această lipsă de curiozitate culturală (o observ totuşi, cu speranţă, ca fiind şi contrabalansată...).
Cu inima strânsă în continuare, încerc să sper că nu au o părere prea proastă despre români, dar puţin tot intru în pământ pentru aceşti muzicieni minunaţi care au venit într-o ţară străină dar la a căror prezentare sunt 4 oameni. Dintre care unul e fotograf al festivalului, altul e elev pasionat de film... situaţie identică la prezentarea pianistei din ziua II. Yu Oda ne întreabă (puţin amuzat, încerc să sper!): Aşa e la voi de obicei, întârziere relaxată? (casually late). Primeşte afirmaţii timide. Înşurubarea mea în pământ continuă...
Începem. Project 128 e un proiect de... de necatalogat. Techno acustic, muzica electronică experimentală, bumţi-bumţi contemporan (numesc eu, în glumă), muzică de dans pentru oameni culţi dar şi cu pretenţii... Direcţia din care vii stabileşte ochelarii prin care vezi acest proiect, dar cu cât mai extremist eşti, cu atât îl vei vedea MAI îndepărtat în direcţia opusă: apărător temerar, elitist, al celor mai culte dintre muzici? Poate ţi se va părea prea uşoară. Asculţi doar muzică de radio? Ţi se va părea foarte stranie. Pe undeva la mijloc, echilibrat, familiarizat cu muzici din lumi diferite - la fix!
Muzicieni profesionişti, cu studii serioase şi cu experienţă în muzica contemporană, interpreţi şi compozitori, Project 128 au dorit sa încerce ceva diferit. Marcaţi de una din crizele muzicii noi - acribia, precizia cu care totul este notat şi stabilit în partitură până la cel mai mic gest, interpreţii (cei cu imaginaţie, cel puţin) simt nevoia unei mai mari libertăţi de exprimare. Acestui aspect i s-a alăturat, în cazul proiectului de faţă, şi nevoia de a crea un alt fel de comunicare, un alt mod de a interpreta, de a crea un nou tip de performance, care să funcţioneze pentru ei şi pentru năzuinţele lor, care să vină în întâmpinarea şi exploatarea nevoilor creativ-artistice ale acestora. Şi funcţionează. Răspunsul pe care l-au găsit conţine dansul, mişcarea ca mijloc de comunicare între performer şi public, o muzică... altfel decât cea obişnuită de dans / club (de cele mai multe ori, plină de clişee); o muzică proaspătă, inteligentă. Rezultatul sonor are la bază ritmuri techno, chiar numele proiectului venind de la 128 bpm (tempo pe care l-au abordat iniţial, dar care, cu timpul, s-a modificat, devenind puţin mai lent, dar numele s-a păstrat); acestui ritm - constant, pentru a facilita tranziţiile de la o piesă la alta, căci nu există întrerupere ci e o curgere continuă, îi sunt suprapuse diferite straturi, pasaje, motive, teme, gesturi şi momente de improvizaţie, atât electronic, cu ajutorul computerului, al sintetizatoarelor şi al instrumentelor electronice, cât şi al instrumentelor clasice, acustice: pian / sintetizator (Pascal Meyer), compoziţie (dar toţi participă la acest proces) & DJ (Yu Oda), violoncel electric - cu arcuş dar şi cu un inel cu senzori (Bence Huszar), clarinet acustic - mai ales clarinet-bas (Anna Voor de Wind), şi vioară electrică (Jellantsje De Vries) (în componenţa de bază, cel puţin; uneori li se alătură şi alţi instrumentişti).
Asta le oferă libertatea de a improviza şi pe cea de a comunica cu publicul într-un mod cu totul inedit pentru muzica cultă (da, totuşi îndrăznesc să o numesc astfel). Prezentarea a constat într-o discuţie despre filosofia din spatele proiectului, dar şi despre procesul componistic şi interpretativ. Materialul rezultă din compoziţiile lor proprii, din momente de improvizaţie, din pasaje " împrumutate" din alte muzici (în limite legale:) ) dar şi din colaborări cu alţi compozitori. Acest material este apoi însufleţit puţin altfel, cu fiecare interpretare.
Personal am găsit ideea ca fiind frumoasă, interesantă şi, sincer, chiar... educativă. Poate beat-ul techno va fi o capcană (în sensul bun!) pentru cei străini de muzica cultă (mă refer în special la sec. XX-XXI); atraşi de ceva cunoscut, poate se vor obişnui şi cu acele sonorităţi ceva mai diferite. Nu ascult techno (dar îmi place muzica electronică, şi ascult alte genuri... "ne-culte") şi, din fragmentele ascultate înainte pe net, alături de ce am auzit la prezentare, sincer nu mă aşteptam să îmi placă aşa de mult cum s-a întâmplat la concert... dar despre asta mai târziu (ziua IV!).
Unul din cele mai bune momente din festival (dacă nu chiar cel mai reuşit) a fost recitalul de pian (ţinut în Sala Mare de la ARCUB Gabroveni), avându-i ca protagonişti pe trei muzicieni multi-dimensionali, interpreţi (doi dintre ei şi compozitori) excepţionali! Primul, Mihai Măniceanu, pianist şi compozitor (dar şi profesor de compoziţie la UNMB), a susţinut un repertoriu fantastic, într-o manieră completă din punct de vedere pianistic-muzical, debordând de virtuozitatea cu care ne-a obişnuit şi de o energie nebună, acoperind toate registrele şi nuanţele, de la forţă la delicateţe.
Selecţia pieselor a fost una ce m-a uns pe suflet, întrucât, în ceea ce priveşte repertoriul actual al scenei de muzică clasică, alegerile sunt puţin polarizate, din păcate: pe de-o parte concertele de muzică clasică mari se axează nu doar pe cele câteva epoci ale trecutului (în mod special clasicismul şi romantismul) ci şi pe o serie de lucrări arhi-cunoscute şi arhi-cântate (cu ocazionala lucrare de muzică cultă contemporană strecurată în program), pe de altă parte, festivalurile de muzică nouă promovează prioritar lucrări noi, scrise recent. Undeva la mijloc, oarecum ignorate, rămân lucrări colosale (devenite " clasice" pentru cunoscătorii de muzică nouă), ale secolului XX; arareori (spre deloc) am avut ocazia să ascultăm pe viu muzica unor mari compozitori (care ar putea crea şi un liant cu publicul neavizat, anumite muzici fiind mai puţin " intimidante" ...) precum Bartok, Ligeti, Messiaen, Crumb şi alţii.
Ei bine, repertoriul acestui recital a fost construit foarte inteligent, chiar educativ aş putea zice, demn, sau potrivit, pentru un public chiar mai numeros... (dar mă mulţumesc şi cu cel prezent - sala era oricum destul de plină şi, cu ocazia asta, trebuie să menţionez că m-a bucurat mult să văd atâtea chipuri noi în rândul ascultătorilor, la acest festival. Promovarea contează! Chiar şi pe facebook unde, până la urmă, e toată lumea).
Recitalul a fost traversat şi închegat de un fir roşu de expresie impresionistă, piesele alese dând o dimensiune prietenoasă, approachable evenimentului, sonorităţile stranii fiind îmblânzite de cele familiare, ca un respiro, o liană întinsă ascultătorului.
Inteligenţa în conceperea repertorului a fost legată nu doar de faptul că lucrările au fost cât de cât " digerabile" , ci şi de structurarea lui. Iniţializat cu o selecţie din Musica ricercata de Gyorgy Ligeti, recitalul a fost ca un întreg, ca o mare lucrare muzicală, ca un drum iniţiatic, o călătorie sonoră " strategică" , căci a început... pe o notă! (Pe o notă muzicală, dar nu şi pe o singură clapă, căci acea notă se regăsea în mai multe octave). Încet, acest mare organism a crescut, treptat. A continuat cu Vingt regards sur l'enfant-Jésus (nu integral, căci timpul nu permitea - doar piesa nr. 11), de Olivier Messiaen, o lucrare de mare, mare sensibilitate şi cu o trăire specială (un compozitor de mare forţă şi unicitate, Messiaen era foarte pasionat de păsări - în special de cântecul lor; a călătorit prin toată lumea notând diferitele cântece ale păsărilor... pe care le-a asimilat în muzica sa; de aici acele fragmente melodice, gestuale, cu o ritmică specială din muzica lui, care par a veni " din afara muzicii" ).
A urmat Interludiu şi Toccata din Suita a II-a pentru pian de Remus Georgescu (scrisă în 1963), apoi Debumessquisse (2007) de Diana Rotaru, un omagiu adus lui Debussy; impresionism actualizat, filtrat prin sitele timpului, ale decadelor ce ne despart de compozitor, adus în prezent întru căpătarea unor valenţe contemporane, dar şi personale compozitoarei. Anamorfosi (1980) a urmat, de Salvatore Sciarrino, apoi Piano Sonata No. 1 (1956, revizuită 1984, 1990) de Henryk Górecki, recitalul lui Mihai Măniceanu încheindu-se într-o furtună de energie.
A fost rândul maltezei Gabi Sultana să ne uimească, prin virtuozitate şi graţie. Totul a început cu Coalesce [4] (2014) de Benjamin Van Esser, o piesă foarte ritmică, minimalistă, cu bandă (dar chiar singur ritmul pianului amintea de muzica electronică / techno), momentelor energice fiindu-le alternate cele de mister oniric, plutire atemporală (susţinută de sunetele lungi, alunecoase, electronice). A urmat o selecţie din Makrokosmos (1972-1973) de George Crumb, o lucrare foarte atmosferică pentru care pianista a preparat (şi modificat prepararea) pianul în timp real. A încheiat cu Steve Reich - Piano Counterpoint (1973/2011) (aranjament de Vincent Corver), un adevărat tur de forţă, o piesă ce necesită concentrare intensă şi "nervi de oţel" pentru a menţine ritmul la acea viteză constantă - iar greşelile ar fi fost cu atât mai observabile cu cât pe fundal se auzea un alt "strat" pianistic, la fel de ritmic! Am descoperit astfel de ce s-a spus despre Gabi Sultana că este un "demon al energiei, dar de o articulaţie impecabilă" .
Triada pianistică a fost încheiată de Cătălin Creţu, care a adus un plus de inedit serii. O seamă de instalaţii electronice, cabluri şi senzori de tot felul, împânzeau pianul; muzicianul (performer, compozitor şi profesor deopotrivă, dar şi meşteşugar tehnologic) a prezentat o serie (neîntreruptă) de momente diferite, fiecare dezvoltată în jurul unui anumit device de legătură între pian şi electronică; abordarea inginerească a dat rezultate curioase, care trezeau în tine tânjirea de interactivitate, şansa de a te putea juca tu însuţi cu ele. Poate data viitoare!:) Momentul său s-a încheiat cu umor - o decizie inteligentă, căci a dezamorsat şi detensionat puţin starea de copleşitoare intensitate după aşa un recital încărcat de energie (şi de clustere explozive)!
Aşadar, pianul în toate ipostazele lui: Touch the piano a reprezentat o adevărată lecţie dar şi o poveste şi o călătorie deopotrivă, în posibilităţile infinite ale pianului - ca instrument, dar şi ale omului - ca imaginaţie; de la studiu pe o singură notă, până la explozii sonice; de la minimalism repetitiv la structuri complexe, de la linişte pe note la furtună năvălitoare, de la intimitatea acustică la îmbogăţirea electronică, de la pianul aşa cum îl ştim la pianul pe care nu l-am fi bănuit niciodată; Mai mult decât un recital de pian, explorarea experienţei şi experienţa explorării. Curaj la curiozitate!