*
Partea cea mai bună a scenariului lui Mirică e cea a dialogurilor minimalist-esenţializate, a mişcărilor lente, a privirilor pierdute. Partea mai puţin reuşită e cea a detaliilor de legătură, a micilor balamale care leagă întregul. Exemplu: jeep-ul lui Roman (Dragoş Bucur) are o viaţă a lui. E condus de mai multe personaje, fiecare părând a avea propria sa pereche de chei şi adăposteşte indicii despre fapte de violenţă pe care cei care le-ar vrea tăinuite nu au avut banala prezenţă de spirit să le elimine. Într-un spaţiu arhetipal, ale cărui valenţe mitice sunt excelent subliniate de muzica lui Codrin şi Sorin Romanescu, repetatele invocări ale amănuntelor legate de felul în care se ajunge de la casa lui Roman în sat şi din sat la oraş sunt deranjante şi, prin contrast cu notă generală a filmului, nepotrivite.
*
De vânzare, piesa Gianinei Cărbunariu de la Teatrul Odeon, vorbeşte despre starea satului românesc, despre apariţia intereselor marilor corporaţii în domeniul agrar şi în cel al resurselor naturale şi despre efectele devastatoare ale întâlnirii celor două lumi. Câini desenează portretul stilizat al rurarului mioritic de dinainte de Chevron & co. Lumea ce va să vină e amintită tangenţial, prin apariţia, telefonică, a potenţialului cumpărător străin Goodman (sîc!) al pământului lui Roman (dublu sîc!), cumpărător despre care Sebi ne lasă să înţelegem că e animat de aceleaşi interese oneroase ca şi mafioţii momentului. Completând tabloul unei răvăşitoare stări de fapt, Mirică vine totuşi să contracareze parte din idilizările prezente din textul lui Cărbunariu. Pentru cei interesaţi de o dezbatere grea pe o temă cu adevărat importantă, cele două, film şi piesă, sunt o excelentă bornă de pornire.
*
Există 3 straturi de personaje. Oamenii locului, reprezentaţi pe de o parte de poliţist (Visu), pe de altă parte de mafiotul-şef (Ivanov), de subordonaţii acestuia (în frunte cu Pilă, personajul lui Costel Caşcaval - impresionantă revenire la nivel înalt la 18 ani distanţă de extraordinarul său debut într-un rol principal din Terminus paradis) şi de complici (Nea Epure - jucat de Constantin Cojocaru, aflat la cel mai important rol în cinema). Oameni ai oraşului pe care un ceva nedefinit (puseuri atavice, atracţia pericolului) îi leagă cumva de spiritul meleagurilor (Roman - un Dragoş Bucur scos din comoditatea, cu pericol de manierizare, rolurilor anterioare - şi prietenul său, Sebi - Emilian Oprea, scurt, just şi cuprinzător). Oameni ai oraşului paraşutaţi parcă din altă lume, incapabili să vadă, să simtă, să înţeleagă ceva din jur (poliţistul adjunct, agent Ana, şi prietena lui Roman, Ilinca - Cătălin Paraschiv şi Raluca Aprodu jucând întocmai rolurile inadecvării la mediul înconjurător). Deşi moartea loveşte în toate cele 3 categorii, singura care e total anihilată e cea de mijloc, potenţialul element de legătură dintre urban şi rural, dintre acum şi atunci, dintre viul, oricât de superficial, şi pe-cale-de-a-muri-ul.
*
Deşi inegal susţinute din punct de vedere al numărului de personaje, binele şi răul au hălci egale în economia peliculei. Şi asta pentru că pivotează pe două personaje, poliţistul şi Samir, care se echilibrează reciproc. Slujind 100%, pe durata curgerii filmului, taberele pe care le reprezintă, cei doi sunt departe de a fi integral alb ori negru. Pe de o parte, pe vremea fostului mafiot-şef, poliţistul îi era acestuia un colaborator umil. Pe de alta, cine e gata să ridice piatra la adresa personajului lui Ivanov după ce priveşte cu adevărat deşertul din jur? Poate fi binele o opţiune demnă de luat în considerare pe acele tărâmuri?
*
Câinele lui Teo Corban din Un etaj mai jos trece pe lângă uşa de bloc în spatele căreie se comite o crimă şi nu scoate nici un sunet. Câinii din Câini sunt ultimii avertizori de integritate ai locului. Unul dintre ei descoperă, în heleşteu, laba de picior care amorsează ancheta poliţiştilor, celălalt semnalizează noapte după noapte fărădelegile de pe câmp.
*
De o parte, Visu, studiind, minute în şir, cu răbdarea şi meticulozitatea celui care ştie să vadă, o bucată de cadavru. De partea cealaltă, Ivanov, verbalizându-i lui Bucur, minute în şir, fricile şi laşităţile pe care acesta era incapabil să le înţeleagă şi admită de unul singur. Printre cei doi, Mirică, presărând umor peste aceste lecţii de viaţă cu potenţial indigest. Întâlnirea lor de final e cumva redundantă. Singurii posesori ai adevărului, ei au fost umăr la umăr de la bun început, după cum vor rămâne împreună şi după moarte. În urma lor, rămâne un tărâm sterp, căruia a două venire a potopului i-a fost refuzată.
*
O singură rază de speranţă: candoarea planului larg cuprinzând familia lui Samir. Amintind de un anumit cadru din Utomlyonnye solntsem / Burnt by the Sun, imaginea aceasta e ecoul unei lumi în care soarele îngăduie ploaia.