Iertaţi, vă rog, introducerea cu laude şi aerul furios, dar m-am săturat să văd lucruri inutile, făcute cu banii cu care s-ar fi putut face lucruri utile. E valabil în teatru, cum este valabil şi în transporturi, sănătate, învăţământ. Iar spectacolul de la Sfântu, intitulat Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, e un lucru util, făcut cu bani puţini. Vă explic mai încolo de ce. Deocamdată e bine să ştiţi despre acest spectacol că este, aşa cum îi spune numele, un jurnal despre ţară, cu studiu de caz Sfântu Gheorghe, printr-o colecţie de şase poveşti reale. Poveştile le aparţin chiar actorilor din distribuţie, care intră pe scenă, spun un monolog în care îşi descriu pe scurt viaţa, de la naştere până azi, punând accent pe ultima parte a biografiei lor: viaţa de zi cu zi în Sfântu Gheorghe, de când s-au angajat la teatru. Sau, mai bine zis, de când s-au trezit "paraşutaţi" în această mică Ungarie a României, despre care nici măcar nu ştiau unde e pe hartă şi unde limba română e mai mult pe indicatoare rutiere, decât în magazine şi pe stradă.
Spectacolul este, în felul ăsta, o confesiune autobiografică, spusă la microfon de Elena Popa, Alexandrina Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Daniel Rizea şi Costi Apostol. Că cei şase sunt actori, contează mai puţin; tot aşa, e prea puţin important că spaţiul în care îşi spun poveştile e o scenă şi că nouă ni s-a tăiat bilet ca să-i vedem. Important e un lucru: cei şase "have the balls" să-şi spună povestea vieţii lor, aşa cum e ea, şi, odată cu ea, fricile, frustrările, bucuriile, păcatele, aşa cum le trăiesc ei într-un oraş de care nu prea auzi la ştiri şi în care parcă nu se întâmplă decât lucruri mici. Lucruri care, aparent, n-ar putea face obiectul unui spectacol de teatru.
Dar, stupoare, unei regizoare i-a trecut prin cap să aşeze nişte actori pe scenă şi să spună, prin gura lor, chestii pe care mulţi localnici din Sfântu Gheorghe le simt şi le ştiu de o viaţă, dar pe care nu au chef să le exprime decât la bere şi pe Facebook: hotelul-fantomă din centrul oraşului, pe care nimeni nu are bani nici să-l demoleze, nici să-l renoveze; conflictele interetnice, care există sau nu, în funcţie de cum le vede fiecare; lenea personală, din apartament, şi lenea generală, din oraş; frica socială, care te face să butonezi de nebun la TV, în loc să ieşi între oameni; lipsa de idei din pur dezinteres, la toate nivelurile, de la administraţie la măturători; amestecul politicului în tot şi toate; nevoia de oameni şi nevoia de linişte; etc.
Dacă toate astea vă miros a oraş mic, cu arhitectură faină în centru şi blocuri gri la margine, înseamnă că aţi trăit în oraş mic. Şi că oraşul vostru, ca şi Sfântu Gheorghe, e doar unul din zecile de oraşe care ar putea fi mai bune, mai vii, mai plăcute, dacă oamenii care trăiesc în ele şi-ar deschide un pic inima. Mintea. Ochii. Nu e vorba de strategii savante, de integrări comunitare prin cursuri, de bla-bla-uri sociologice pe bani europeni, ci de curajul de a spune şi de a face ceea ce gândeşti.
Cei şase actori exact asta fac: spun ce gândesc. Sunt gânduri mici, banale, pe care le avem toţi, până la urmă; dar, spuse pe scenă, gândurile devin iconice. Iar confesiunile prin care actorii îşi recunosc bunele şi relele, sacrificându-şi imaginea publică pentru a face acest exerciţiu de sinceritate critică, devin nişte exemple de resetare comunitară. Iertaţi-mi expresia cam trasă de păr, dar gândiţi-vă: oare nu e răul mai puţin rău, ba chiar funny, dacă îl recunoşti cu detaşare? Şi nu e frustrarea mai puţin individuală şi mai puţin incurabilă, dacă e scoasă la iveală fără nervi, fără spume? Eu zic că da. Acest spectacol despre Sfântu şi despre oamenii din Sfântu, care îl suportă şi îl iubesc tocmai fiindcă îl suportă, este, pentru toate aceste motive, un spectacol util.
Cine merge la teatru pentru că teatrul e cu "T" mare, o să strâmbe din nas la Jurnal de România. Sfântu Gheorghe. Şi o să spună că aşa ceva nu e teatru, că unde e decorul, dialogul, ficţiunea, viziunea, stilistica, de parcă cineva ar putea să definească teatrul, sau de parcă ar fi nevoie de definiţii ale lucrurilor, pentru ca lucrurile să funcţioneze. Spectacolul nu este decât un microfon, un actor care vorbeşte la el şi un fundal de imagine proiectată. Atât. Restul, e conţinut de emoţii, de amintiri, de lucruri care ne corespund tocmai fiindcă sunt exprimate cu inima deschisă, fără alte gânduri. Iar când un lucru e făcut onest, atunci e curat şi foloseşte.
Profit de cronica asta ca să vă îndemn să judecaţi spectacolele în limitele genului lor. Nu le judecaţi pentru ceea ce nu sunt, ci pentru ceea ce sunt. Din punctul meu de vedere, faptul că un regizor alege să comunice publicului o poveste, o problemă vie, în loc să arate şi să complice lucruri de dragul esteticii şi al laudelor pentru o temporară opţiune stilitică, indică cel mai înalt nivel de gest auctorial care se poate face în teatru. Se numeşte chef de a face ceva pentru oameni, prin spectacol; asta nu-l face neapărat bun, dar îl face folositor. Aici nu mai contează regizorul, actorii, fotograful, etc., ci ceea ce se spune pe scenă. Cuvântul şi urechea care îl aude.
Fără pretenţii de stil, actorie şi viziune, fără buget şi fără ambiţii, altele decât cele de a comunica o temă, Jurnal de România. Sfântu Gheorghe e un fel de mare spectacol mic. Şi, ca să aibă un rost pe lume, ar trebui jucat cât mai des în Sfântu Gheorghe, aşa cum bine ar fi să circule prin toate oraşele şi orăşelele care simt aceleaşi frustrări. Pentru faptul că a îndrăznit să fie, într-un mod discret, teatru de intervenţie socială, şi pentru că a ales, ca multe alte spectacole deştepte de la noi, să dezvolte poveşti locale, Jurnal de România. Sfântu Gheorghe este ceva ce v-ar putea folosi. Luaţi-vă bilet.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriţi programul lunar al Teatrului "Andrei Mureşan" Sfântu Gheorghe, publicat pe www.tam.ro
Regie şi dramaturgie: Carmen Lidia Vidu
Distribuţie: Elena Popa; Alexandrina Ioana Costea; Ion Fiscuteanu Jr.; Sebastian Marina; Daniel Rizea; Costi Apostol
Costume: Raluca Alexandrescu / Foto/video: Vargyasi Levente; Vetró Baji / Muzică: Luiza Zan; Kónya Ütő Bence
Regizor tehnic: Lidia Baciu / Producţie: Teatrul "Andrei Mureşanu", Sfântu Gheorghe
Vizionare: septembrie 2016
Credite foto: Vargyasi Levente.