6 oameni şi 1 oraş - Jurnal de România. Sfântu Gheorghe

Costi Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Sebastian Marina, Elena Popa, Daniel Rizea, Ion Fiscuteanu Jr. Îi cunoaşteţi? Sfântu Gheorghe. De munte / secuime / 30 km de Braşov. Aţi fost?

Unul dintre meritele seriei Jurnal de România realizată între 2016-2018 de Carmen Lidia Vidu e că spune poveştile unor actori, unor teatre şi unor oraşe despre care ştim nimic sau prea puţin: Teatrul Andrei Mureşanu (TAM) din Sfântu Gheorghe, în septembrie 2016, Teatrul de Stat din Constanţa, în martie 2017, Teatrul German de Stat din Timişoara, în octombrie 2018.

Şase monoloage succedându-se, de-a lungul unei ore de spectacol, delimitate de inserţii video în care apar / performează parte dintre protagonişti şi alţi locuitori ai oraşului. Un live muzical de final by Sebastian Marina, în timp ce colegii săi vin, pe rând la aplauze. În loc de decoruri, fotografii şi colaje augmentând mărturisirile actorilor.

Fiecare dintre cei şase s-a născut departe de Sfântu Gheorghe. Fiecare dintre ei a venit la TAM cu gândul că e un loc bun pentru evadare / primii ani de meserie, un popas de câţiva ani. Nici unul nu a plecat (nici până la momentul premierei, nici aproape 4 ani mai târziu, în primăvara lui 2020, când spectacolul a fost difuzat online, în plină epidemie de covid-19).

Monoloagele sunt intens personale. Aflăm de călătorii, de iubiri, de copii, de despărţiri, de divorţuri, de pierderea părinţilor, de depărtarea de prieteni, de lupta cu alcoolul, cu tutunul, cu singurătatea. Monoloagele sunt despre colectiv, despre comunitate, despre ceilalţi. Aflăm despre lupta pentru scoaterea politicului în afara TAM, despre lupta pentru postul de director al teatrului (câştigat, în 2015, de actriţa Anna Maria Popa în dauna actriţei Alexandrina Ioana Costea), despre lupta cu ipocrizia atot-prezentă (şi) în lumea artistică, despre lupta cu inocenţa / naivitatea tâmpă a celor care nu cred în existenţa tensiunilor etnice în oraş şi cu viclenia / răutatea celor care le întreţin şi le amplifică.

Oraşul e perceput prin ochii celor care îl priveau ca pe o bornă de parcurs şi care, uşor-uşor, s-au obişnuit să îl numească acasă. Al celor care s-au speriat de ritmurile sale lente, de subdezvoltarea sa economică şi care au ajuns să îi accepte liniştea şi să se bucure de neobişnuit de consistenta sa ofertă culturală. Fără a-l idiliza, fără a-l cruţa, fără a evita implicarea.

Actorii se povestesc pe un ton când neutru, când vizitat de puseuri de emoţie caldă, atent controlată. Onestitatea nu le e stridentă, micile dezvăluiri nu caută senzaţionalul, nu e loc de melodramă, nici de reality-show. Privim şi ascultăm câţiva oameni simpli, vizitaţi de probleme cu care poate relaţiona oricare spectator. Teatrul si urbea din istorisirile lor ar putea fi firma unde lucrez eu sau oraşul în care trăieşti tu.

Deşi fiecare e singur pe scenă, cei şase actori dau senzaţia pregnantă că fac parte dintr-un grup unit, deşi deloc ferit de probleme. Prin exerciţiul de auto-povestire, bariera dintre scena şi public dispare. La fel, cea dintre artist şi contemporanii săi. Teatrul e parte a oraşului, actorii sunt cetăţeni aidoma spectatorilor.

Spectacolul propune şi un exerciţiu de atenţie. Mai ales pentru trăitorii marilor oraşe, capabili, adesea, de ignorarea celor cu buletin de provincie. Când, de fapt, lecţia de implicare civică, de convieţuire socială şi de excelenţă artistică din Sfântu Gheorghe ar trebui să ne cam dea frisoane nouă bucureştenilor (sau, cu nuanţele de rigoare, clujenilor, timişorenilor, ieşenilor, craiovenilor, constănţenilor, etc.).

Într-un fel, Carmen Lidia Vidu înscenează normalitatea şi stârneşte, în plină epocă a extraordinarului, dorinţa pentru ordinar. E drept, un ordinar de altitudine semnificativă. Poate vom trăi cândva vremurile când vom avea vreme să ascultăm 10 minute din viaţa fiecărui om şi să ne plimbăm pe străzile fiecărui oraş.