Vinterberg e cunoscut ca un avangardist, pentru că a înfiinţat Dogma 95, dar el de mult nu mai mizează pe acel set de reguli gândit împreună cu Lars von Trier. E, totodată, un modern şi-un clasic.
Intenţia de a exploata ideea de comunitate a fost preluată şi de Adrian Sitaru în Ilegitim, dar, spre deosebire de mâna liberă de creaţie dată membrilor echipei de către acesta, Vinterberg dovedeşte un control aproape tiranic al Comunităţii. Danezul se foloseşte de tehnici întâlnite într-un cinema unde se improvizează (camera ţinută în mână, perspectiva obiectivă a filmării, tăieturi multe, impresia omniscienţei, oferirea multor detalii explicative), pe spectator nu îl lasă nici măcar să aibă impresia că ar putea interpreta în mod personal povestea. Linia discursului lui Vinterberg duce la concluzia că infidelităţile, odată mărturisite, distrug integritatea psihică sau fizică a persoanei înşelate: Anna pierde cotrolul asupra vieţii sale, prin scoaterea de pe postul de ştiri şi afundarea într-o depresie acompaniată de consumul de diverşi intoxicanţi, iar Vilads moare ca reacţie a unei gelozii puternice coroborate cu o boală cardiacă.
Thomas Vinterberg trasează foarte clar relaţiile interumane şi foloseşte insistent montajul paralel pentru a marca felul cum reacţionează şi sunt afectate personajele în urma unor acţiuni ce schimbă întotdeauna situaţia. E, din acest punct de vedere, o regândire permanentă a stării tuturor. Astfel, urmărim patru piste majore, aflate în oglindă două câte două: Erik şi Emma vs. Anna - Freja şi Peter vs. Vilads. Relaţiile dintre adulţi se reflectă în lumea copiilor, dar cum nici în oglindă nu avem parte de o imagine egală sau identică cu originalul, nici în film nu avem parte de o conformitate, ci de o relaţie acţiune-imitaţie. Cei doi mari poli ai filmului sunt Erik şi fiica sa Freja, care reacţionează direct la acţiunile tatălui său, deşi acestea nu sunt îndreptate spre ea. Freja este imaginea tatălui său, fără a fi conştientă de acestă relaţie.
Filmul îşi pierde treptat din omogenitate, prin perioada lungă de timp pe care o acoperă acţiunea, iar comunitatea îşi pierde din organicitate, prin selectarea şi evidenţierea anumitor personaje şi relaţii. Vinterberg alege doar ce este necesar pentru a-şi spune părerea despre comunităţi şi cum vede el dinamica dintre cei implicaţi. Astfel, nu satisface nevoia unei perspective unitare, deşi pretinde contrariul prin perspectiva aşa-zis obiectivă a camerei de filmat.
Vinterberg a tot schimbat raportul dintre comunitate sau individ şi natură sau mediu (de la o extremă la cealaltă): de la Festen / Sărbătoarea - unde toate conflictele sunt ţinute în interiorul familiei extinse a celui acuzat de abuzuri sexuale, fără a fi implicat mediul exterior, la Jagten / Vânătoarea - unde subiectul este centrat pe un indivit în conflict cu o comunitate. Kollektivet / Comunitatea este încercarea regizorului de a crea un tablou cât mai extins al colectivului familial, împlicând şi mediul exterior într-o oarecare măsură. Însă, filmul deschide astfel foarte multe piste ofertante, ducând până la capăt doar două dintre acestea (triunghiurile amoroase Anna-Erik-Emma şi Vilads-Freja-Peter). Lumea construită pentru acest film pare mai potrivită pentru un demers de o durată mai mare, pentru că în două ore filmul acoperă doar cât este necesar pentru a transmite mesajul regizorului, dar nu şi cât ar fi suficient ca această lume să fie completă.
Faţă de Festen şi Jagten, Kollektivet nu prezintă realităţi sociale problematice într-o manieră de protest, ci rămâne la nivelul unui film fără pretenţii de manifest. Este exact motivul pentru care nu impresionează prin subiect, sau prin metoda de abordare, rezumându-se la a dovedi preferinţa lui Vinterberg pentru studiul evoluţiei membrilor din cadrul unui micro-climat social.