Ce izbea în Moartea domnului Lăzărescu era indiferenţa cu care feluriţi doctori, ce altfel păreau că sunt competenţi pe specialitatea lor, îl priveau pe omul Lăzărescu şi cvasi-inexistenţa unui sistem medical funcţional. Ce izbeşte în I, Daniel Blake e indiferenţa cu care feluriţi funcţionari, ce altfel par că sunt buni cunoscători ai job-ului lor, îl privesc pe omul Blake şi cvasi-sacralitatea sistemului de asigurări sociale. Ce rămâne din ambele filme e individul faţă cu sine însuşi. Individul Lăzărescu şi individul Blake faţă cu propriile defecte şi propriile limitări. Individul medic şi individul funcţionar faţă cu propriile orbiri şi propriile răutăţi.
Marele merit al scenariului lui Paul Laverty, pe baza căruia Ken Loach a făcut filmul care i-a adus, în primăvara lui 2016, al doilea Palme d'Or al carierei, e că înlocuieşte stereotipul numit sistem, distribuit mai mereu de comoditatea contemporană în rolul călăului absolut, cu cetăţenii care îl formează. După cum, de partea cealaltă a baricadei, în rolul victimei, Laverty şi Loach distribuie un om în carne şi oase, cu bune şi cu rele.
Da, situaţia în care se află Blake e credibilă, realistă şi absurdă, deopotrivă. Nu, motivul principal pentru care el a ajuns în această situaţie nu e vreo conspiraţie mondială, corporatist-capitalistă, nici măcar birocraţia bine-organizată a statului britanic temeinic organizată şi îndreptată împotriva propriilor cetăţeni. Fiecare dintre funcţionarii cu care intră în contact personajul lui Loach, remarcabil interpretat de puţin-cunoscutul Dave Johns, ar putea arunca la coş adjectivul "absurd". Doar că nu o fac. Fără ca asta să deculpabilizeze aberaţiile sistemului "gândit" din birouri demult desprinse de firul ierbii.
Pesemne că mulţi dintre spectatori se vor identifica, fie şi parţial, cu Daniel Blake. Miza filmului e câţi dintre noi ne vom identifica, fie şi parţial, cu funcţionarii.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2016 aici..