Jim Jarmusch semnează nu doar regia, ci şi scenariul acestui film. Ca într-o succesiune de tablouri ce seamănă cu nişte stampe japoneze, asistăm la o săptămână din viaţa personajului. De luni până lunea următoare nu se întâmplă mare lucru, dacă ai văzut cum arată o zi de miercuri din existenţa lui Paterson, poţi fi sigur că ea se va repeta aproape identic peste şapte zile. Şoferul nu se abate aproape defel de la ritualul zilnic. Este interpretat de un actor cu nume de şofer, Adam Driver, care a luat lecţii de şofat pe autobuz pentru acest rol. Nimic imprevizibil nu pare să îi tulbure parcursul, căci aceasta este convenţia pe care mizează Jarmusch. Un film anti-Hollywood, un film linear, despre o viaţă banală, în care spectaculosul este inexistent.
Două sunt momentele care ne fac să credem că e asumată această lipsă de "evenimente" în intriga filmului. Într-una din zile, autobuzul are o problemă tehnică şi rămâne oprit pe traseu. Călătorii coboară, Paterson se asigură că toţi sunt în siguranţă şi cere prin telefon (împrumutat de la un copil din autobuz, pentru că el refuză să aibă un mobil, poate trăi fără) să vină o altă maşină după ei. Nimeni nu păţeşte nimic, dar o pasageră se lamentează: "vai, ar fi putut exploda într-o minge de foc uriaşă!" Replică reluată apoi de alte două personaje (iubita şi barmanul), atunci când Paterson le povesteşte ce s-a întâmplat. Iar cel de-al doilea incident, "ratat" după tiparele filmelor de acţiune, se petrece la bar, unde un bărbat respins de fosta parteneră ameninţă că se sinucide, iar într-un gest "eroic", Paterson reuşeşte să îi ia pistolul din mână. Un pistol de jucărie.
Şi atunci, dacă acţiune sau suspans nu are filmul, veţi întreba pe bună-dreptate ce are, de ce este considerat unul dintre cele mai frumoase filme lansate în 2016? Ei bine, are o tandreţe şi o sensibilitate pe care numai poezia (şi uneori muzica) le poate cuprinde. Jim Jarmusch se dovedeşte în Paterson un caligraf al detaliului cotidian. Sunetele oraşului au tonuri suave, imaginea e fluidă, camera pare că şi-a luat răgaz de a pătrunde în profunzimea unei existenţe construite din bucăţi fragile care clădesc un întreg indestructibil. Odată intrat în lumea pe care o reconstituie Jarmusch, pare că şi ritmul respiraţiei tale se reglează în funcţie de imaginile şi cuvintele de pe ecran. E lent, tihnit, dar foarte intens, ca acela al unui vers.
Paterson este un tip ca oricare altul, nu iese din tipare. Singurul lucru care îl distinge de masa anonimă de oameni ai planetei este pasiunea pentru poezie. Altfel, ai zice chiar că e ursuz şi neinteresant. Iubita lui este exact contrariul. E veselă, entuziastă, vorbeşte mult, încearcă să îl surprindă mereu pe Paterson cu invenţii culinare, poze şi bileţele pe care i le strecoară în cutia de mâncare pentru serviciu. Are înclinaţii artistice pe care le exploatează decorând tot ce prinde prin casă: pereţii, tablourile, draperiile sau perdeaua de duş, rochiile, brioşele pe care le vinde la un târg organizat în weekend. Succesul ei o transformă pentru Paterson în "regina brioşelor", iar din banii obţinuţi petrec seara de sâmbătă luând cina în oraş şi mergând la cinema. Visează să devină cântăreaţă de muzică country, aşa că îşi comandă de pe internet o chitară ce vine la pachet cu un ghid cu ajutorul căruia învaţă să cânte. Instrumentul e pictat în alb-negru, la fel ca toate desenele şi decoraţiunile ei. Din dimineaţa în care ea a visat că are doi copii gemeni şi spune cu voce tare visul, Paterson începe să se intersecteze în drumurile lui cu mai multe perechi de gemeni. După ce aude o poezie despre o cădere de apă, descoperim că are acasă un tablou cu o cascadă. La fel cum visul completează şi uneori precede realitatea, emoţia şi sensibilitatea preced limbajul ce se întrupează în poezie.
Personajele principale se iubesc şi se susţin reciproc, ea îl încurajează să facă o copie a poemelor pe care le scrie în caietul lui "secret". E protectoare şi muză în acelaşi timp. O cheamă Laura şi el ar putea fi Petrarca. Însă nu e. Se recomandă ca şofer de autobuz, nu îşi asumă identitatea de poet, dar nu se fereşte să spună că îi place poezia. Emily Dickinson, Frank O'Hara şi William Carlos Williams sunt printre preferaţii lui. Îi citeşte Laurei un poem din creaţia acestuia din urmă. Ea se amuză inversând numele şi botezându-l Carlo William Carlos.
Williams, cel real, a scris un poem lung (în cinci volume, publicate între anii 1946-1958) numit Paterson şi care i-a adus National Book Award. Modelul lui în scrierea acestei creaţii a fost Joyce. Aşa cum irlandezul a făcut celebru Dublinul, Williams dorea acelaşi lucru pentru oraşul Paterson din New Jersey, unde a locuit şi a profesat ca doctor (nu întâmplător, barmanul din film se numeşte Doc). Obişnuia să scrie lângă căderea de apă la care merge şi şoferul de autobuz în pauzele de prânz.
Merge acolo zilnic şi scrie. Sunt poeme ale detaliului, născute din observarea cotidiană a vieţii, a obiectelor şi a senzaţiilor care fac parte din existenţa noastră, şi pe care, cel mai adesea, le ignorăm. O cutie de chibrituri devine sursă de inspiraţie pentru un poem de dragoste, în băţul stins Paterson intuieşte flacăra chibritului care luminează faţa femeii iubite (I become the cigarette and you the match, or I the match and you the cigarette, blazing with kisses that smoulder toward heaven).
Versurile, utilizate magnific de Jarmusch în Paterson (sunt rostite în gând de personaj şi în acelaşi timp le vedem scrise pe ecran), îi aparţin lui Ron Padgett, unul dintre poeţii contemporani preferaţi de regizor, şi care a fost recompensat în 2013 cu Los Angeles Times Book Prize. Însă există un poem scris chiar de Jim Jarmusch. Paterson se întâlneşte la un moment dat cu o fetiţă de 10 ani ce are o soră geamănă şi, la fel ca el, un caiet secret în care scrie poezii. Iar versurile pe care ea i le spune îi aparţin regizorului: Water falls from the bright air / It falls like hair / Falling across a young girl's shoulders. / Water falls / Making pools in the asphalt / Dirty mirrors with clouds and buildings inside. / It falls on the roof of my house / It falls on my mother and on my hair. / Most people call it rain.
Cred că este o foarte frumoasă definiţie a ploii acest poem. La fel ca poezia lui Paterson. Atunci când îşi pierde poemele, nu regretă dispariţia lor, spune că sunt doar cuvinte. Cuvinte scrise pe apă. Ar putea foarte bine să nu le citească nimeni sau să constituie cina lui Marvin. Însă poetul le poate rescrie oricând din nou. Pentru că un turist japonez pasionat de poezie şi venit în Paterson pe urmele lui William Carlos Williams îi dăruieşte un alt caiet "secret" ale cărui foi albe de hârtie ascund o infinitate de posibilităţi. Dar şi pentru că viaţa însăşi, cu toate detaliile ei mărunte sau banale, este tocmai poemul pe care îl scriem cu toţii, zi după zi.