O familie. O mamă, trei fraţi, o noră. Întoarcerea fratelui mijlociu. Risipitor. Celebru. Dramaturg. Homosexual. Pe moarte. După 12 ani. De depărtare. De cărţi poştale. De tăcere.
Fiul se reîntoarce într-o duminică. Pentru a-şi aminti. Pentru a-i revedea. Pentru a spune adio. Amintirilor, tinereţii, vieţii. Şi lor, celor alături de care obişnuinţele sociale ar spune că formează o familie.
Ei, care îl aşteaptă ca pe un idol, ca pe o speranţă, ca pe o mare iubire niciodată împlinită. Ei, care, sufocaţi de nevoia de a vorbi, nu găsesc timp să îl asculte. Ei, pe care Lagarce i-a furat din Cehov, i-a tăvălit prin Tennessee Williams şi i-a prăbuşit în plin prezent. La o vreme după Lagarce, Tracy Letts scria August: Osage County. Apoi, au venit Puiu şi Sieranevada.
Dolan şi directorul de imagine André Turpin împing camera dincolo de prim-plan. Chipurile celor 5 mari actori se lasă explorate dincolo de cutumele de pudoare şi decenţă. Asemeni textului care taie în carne vie, imaginea taie în masca ipocrită. Nu e loc de fugă.
Barbu Bălăşoiu şi Cristi Puiu dansează. Turpin şi Dolan violează. Ambele echipe muşcă în căutarea adevărului. Focalizarea e nebunească. Blow-up-ul, însă, trădează. Conform tradiţiei, esenţa scapă printre degete, printre reflectoare, printre replici.