Amfiteatrul tragic şi judecata civică - Incendii

De ce este teatrul o cale mai directă pentru trăirea literaturii? Piesa lui Wajdi Mouawad, Incendii, montată la Teatrul Bulandra de o echipă de absolvenţi de la UNATC Bucureşti m-a făcut să-mi pun întrebarea care îmi apare ori de câte ori văd o piesă bună. Ce se întâmplă cu spectatorul aşezat în sală, în căutarea sensului pe care actorii i-l transmit în felul ales de ei, dar şi a celui pe care el însuşi îl trăieşte? Prin ce alchimie se constituie comunitatea dintre un autor libanezo-canadian stabilit în Franţa, publicul bucureştean în aşteptarea votului la alegerile locale şi actorii aflaţi la început de drum, dornici să-şi arate virtuozitatea? Am găsit răspunsul, de data aceasta, în valoarea nepreţuită a cuvântului dat, a promisiunii făcute şi ţinute de-a lungul timpului, a numelui înscris, la capătul experienţei tragice, pe piatra de mormânt a personajului principal al piesei.

Wajdi Mouawad s-a născut în Liban, pe care l-a părăsit la 8 ani, în 1976, după ce a izbucnit războiul civil. Format în Franţa şi în Canada, a devenit un om de teatru important la Montreal, scriindu-şi piesele şi desfăşurând de asemenea o carieră de actor şi de regizor. În aprilie 2016, la propunerea ministrului francez al Culturii, a fost numit director la Théâtre National de la Colline, din Paris. Piesa lui, Incendies (2003), a fost pusă în scenă în multe ţări ale lumii, printre care în Statele Unite, Germania, Mexic, Australia şi la Viena, în Austria, la faimosul Burgtheater. Este o puternică mărturie asupra traumelor lăsate unei familii de războiul civil din Liban. Textul, hrănit din civilizaţia mediteraneană tradiţională, ajunge până la esenţa vechilor tragedii greceşti. Teme contemporane, cum ar fi analfabetismul societăţilor rurale, suferinţa mută a femeii într-un mediu tradiţional, disperarea teroriştilor kamikaze, se întrepătrund cu altele ce au o lungă genealogie în teatrul clasic: iubirea unor tineri pe care familiile îi despart (Romeo şi Julieta), căutarea fratelui de către soră (Electra), blestemul uniunii fără voie a fiului şi mamei (Oedip), asumarea suferinţei părinţilor de către copii (Antigona).

Spectacolul în regia Irinei Alexandra Banea pune în valoare profunzimea textului, rostit de actori cu limpezimea şi cadenţa unui epos clasic.

Nawal este figura tragică prin excelenţă a Libanului ce traversează violenţa războiului, o adolescentă rămasă însărcinată, dintr-o iubire imposibilă, căreia i se ia pruncul şi care, după ce ascultă de vocea bunicii ce o îndeamnă să plece din sat şi să înveţe carte pentru a rupe cercul neştiinţei, pleacă în căutarea propriului ei copil. Maria Vârlan face un rol convingător de tragediană, în care spirala violenţei o transformă dintr-o răzbunătoare justiţiară într-o deţinută torturată şi abuzată în celulă de tartorul închisorii, în care îşi va recunoaşte cu oroare, mai târziu, propriul fiu. Denis Hanganu, un actor de forţă, trece la rândul lui de la rolul junelui prim (Nihad) la cel al teroristului psihopat (Wahab), mânuind cu aceeaşi îndemânare puşca cu lunetă şi chitara electrică. Constantin Dogioiu în rolul lui Hermile Lebel, notarul depozitar al testamentului şi executorul testamentar al lui Nawal, pune la lucru resurse complexe de modulare a temperamentului şi a vocii pentru a mişca indiferenţa iniţială a celor doi copii ai defunctei, crescuţi în Occident, Simon şi Jeanne, jucaţi de Răzvan Enciu şi Cristina Constantinescu, pentru a-i întoarce către originile tragediei familiale şi a gestiona anxietatea cu care ei îşi asumă, progresiv, identitatea de nerostit (copii ai propriului frate, frate şi soră ai violatorului mamei lor). Antonia Din, în rolul lui Sawda, "femeia care cântă", deapănă firul poetic al confidentei revoltate, pe care Nawal o pierde ucisă în acţiunile de gherilă ale războiului civil şi de la care preia cântecul în care se contopesc suferinţele fără număr ale femeii batjocorite.

Firul dramatic al piesei aduce pe nerăsuflate publicul în faţa sentimentului tragic, distilat în milenii de experienţă teatrală. Cu mijloace noi şi în context contemporan, el este invitat să retrăiască experienţa spectatorului grec al pieselor lui Sofocle. Iar tinerii actori ce se dăruiesc pe scenă reuşesc, prin prospeţimea jocului şi prin expresivitatea mijloacelor, să îl aducă din nou în agora dezbaterii civice şi morale, de la care un nou început este întotdeauna posibil.