Tot plecându-l pe Godot - Iarna

Ea. El. Oameni. Actori. Catrinel şi Andi. Minciună. Mai ales.
Ea. El. Conştiinţe. Dansatori. Andrea şi Ştefan. Adevăr. Mereu.
*
În Carousel, Liliom moare şi ajunge în Purgatoriu. Primeşte întrebări în legătură cu lovirea Iuliei. Răspunde. Dă să place. "Sigur ăsta e adevărul?". Se aude o înregistrare. Gândurile lui Liliom. Braţele loveau, inima iubea. MP3-ul din Carousel, dansatorii din Iarna.
*
Alb. Tone de alb. Kilometri de alb. Săgetat de roşu. Nuanţă de albastru metalic. Alb, din nou. De la filmele lui Almodóvar ieşi şi cauţi înfometat roşul. De la Iarna, te dor ochii de atâta alb.
*
Conştiinţele fac dragoste. Aproape nudurile dansatorilor încearcă să rupă mecanica sexului în care sunt arestaţi actorii-oameni. De o parte, explozia de prospeţime şi inspiraţie a Andreei Gavriliu. De cealaltă, înţelepciunea deşteaptă a lui Mihai Măniuţiu. Fluiditatea gesturilor eliberate versus sacadarea raţiunii captive.

Contradicţia e doar de dragul scrierii acestui text. Pe scenă, cei doi construiesc umăr la umăr (la umărul lui Adrian Damian, la umerii lui Mihai Dobre & Ana-Teodora Popa & Vladimir Ivanov, la umerii lui Cristian Şimon & Andrei Florea) cel mai complex spectacol al Bucureştiului de la Bach Files încoace. Chiar, cum ar arăta seara unui cuplaj cu cele două mix-uri de teatru & dans & muzică & lumină & atâtea alte produse ale curajului de a onora scena secolului 21 cu ingredientele ştiinţifico-artistice ale clipei? Pesemne că ar merge încheiată la un whisky şi la Aleargă în Green.

Actorii? Iarna merită patru vizionări. Câte una pentru fiecare dintre ei.
*
Spaţiu închis. Ermetic. Cu cât mai închis, cu cât mai ermetic, cu atât mai mare pornirea de a pleca, de a fugi.
*
"Sunt femeia vieţii tale!". Alcool. Haine ude. Homeless are feminin?
"Căsătorită? Sunt foarte căsătorită!". Da. Da, da...
Doi copii. O verighetă. Un telefon care sună. Răspunde ea. Răspunde el.
"O iubeşti?"
*
Becket. Sau Ionesco. Sau clasicul triunghi amoros cu sad-end. Sau ce bine e când teatrul îţi contrazice preconcepţiile deghizate în deducţii culte.
*
"Nu aşa trebuie să fie!"
Unde tot plecăm? De ce fugim mereu? De ce nu credem, măcar o dată, o singură dată, că nu e totul deja decis? Că putem răsturna universul? Că putem găsi ieşirea? Că ne putem freca obrajii cu zăpada încrederii în noi până când vom simţi iar fierbinţeala sângelui curgând?
"Totul trebuie să fie aşa cum este!"