După FESTin pe Bulevard, 2016

La a, deja, patra ediţie, FESTin pe Bulevard, festivalul organizat de Teatrul Nottara - proaspăt întors acasă, cum suna anunţul dinaintea aproape fiecărui spectacol - a programat, în 13 zile (10-22 octombrie 2016), 31 de spectacole (împărţite în trei secţiuni: Bulevardul comediei, Crize de familie, NETA, adică New European Theatre Action) şi mulţime de evenimente conexe. În plus, ultimele două zile au fost şi primele ale Festivalului Naţional de Teatru. Dincolo de întrebări şi cîrteli (exemple: de ce în buza FNT? de ce atît de inegal valoric? de ce atît de multe producţii proprii 10/31?), mai jos, impresii la cald despre unele dintre spectacolele văzute.

În clasicizatul, de-acum, Aniversarea, de Thomas Vinterberg, producţie a Teatrului Nottara, Vlad Massaci construieşte atent, într-o scenografie clasică, funcţională şi de bun gust (Ştefan Caragiu) o încrengătură de relaţii de familie şi putere, devoalate treptat, cu prilejul unei mese aniversare care se transformă în proces al sărbătoritului - tată abuziv (la modul cel mai propriu) care şi-a terorizat şi umilit copiii, pe unul împingîndu-l chiar la sinucidere. Din păcate, greutatea spectacolului cade pe Ion Grosu (fiul care face dezvăluirile) care nu pare să aibă, aici, mijloacele de expresie potrivite (în seara în care l-am văzut, nu-şi putea controla nici vocea, ratînd tocmai momentele de maximă tensiune), în timp ce Alexandru Repan, celălalt pilon al construcţiei, actor de mare forţă, cedează prea uşor manierismului. Ce-i drept, în seara cu pricina, spectacolul a fost mult întîrziat de un eveniment care s-a lungit peste ora anunţată şi actorii, aşteptînd în culise şi hol, aveau toate motivele să-şi iasă din fire şi stare. Una peste alta, nici prospeţimea şi naturaleţea jocului lui Dan Bordeianu şi al Adei Navrot (ceilalţi copii rămaşi în viaţă), nici exactitatea lui Gabriel Răuţă, a lui Dani Popescu, a lui Catrinel Dumitrescu şi a altor actori cu roluri mai puţin întinse, nici compoziţia lui Viorel Comănici nu echilibrează balanţa. Spectacolul, în versiunea de acum, rezultă inegal şi ratează, cred, miza.

Alcool (premieră a Teatrului Nottara) e un spectacol greu clasabil al lui Mihai Măniuţiu, pornind de la poeziile lui Ion Mureşan din Cartea alcool. Greu clasabil pentru că nu e un clasic recital de muzică şi poezie. Dar nici spectacol de teatru în adevăratul înţeles al cuvîntului - dacă aşa ceva există - nu e. Pe versurile lui Ion Mureşan, Ada Milea a scris muzică pe care o cîntă live în binecunoscutu-i stil, secondată de o baterie şi o chitară, plus Bobo Burlăcianu cîntînd la un instrument mie necunoscut, dar producător de mult zgomot. Între melodii sau chiar peste ele, actori minunaţi (Ada Navrot, Alexandru Jitea, Ioana Calotă, Crenguţa Hariton, Gabriel Răuţă) şi Bobo Burlăcianu spun poezii ale lui Mureşan (notez, totuşi, că mai frumos decît însuşi Ion Mureşan nu spune nimeni poemul de deschidere al volumului). Alături de ei, în secvenţe solo, Vava Ştefănescu dansează cum nu am mai văzut-o de mult - o frumuseţe! Totul într-un decor (Adrian Damian) între speluncă şi catedrală, scăldat de o lumină filtrată, noptatecă, perfect în acord cu poemele. Dar poemele lui Ion Mureşan nu sînt un text dramatic şi Măniuţiu, oricît a încercat, nu a reuşit să le lege altfel decît cu cusături mari, la vedere - aşa că titulatura de "musical" nu i se prea potriveşte ("cu de toate", cum scrie pe site - da). Probabil pentru că am eu o vîrstă, dar mi se pare, în plus, că muzica oboseşte şi nu aduce nimic bun poeziilor, ba chiar dimpotrivă - din pricina muzicii, a zgomotului şi a vînzolelii de pe scenă, nu te mai poţi concentra asupra sensurilor şi poezia se pierde. Adevărul e că o anume stare de tristeţe, o disperare surdă se transmite, trece rampa - dar parcă e prea puţin din punctul de vedere al poeziei care e mai ales cuvînt, idee, nu doar stare şi senzaţie. Pe de altă parte, de ce ar trebui să primeze poezia?

Uciderea lui Gonzago (Teatrul de Stat din Constanţa) e construit pe un text foarte generos al lui Nedialko Iordanov. E povestea închipuită a trupei de actori invitată de Hamlet să joace la Elsinore: după ce îşi încheie misiunea, Hamlet îi abandonează deliberat poliţiei care-şi face treaba cum ştie ea mai bine, acuzîndu-i de complot, schingiuindu-i şi mutilîndu-i, reabilitîndu-i, în final, inutil, odată cu schimbarea regimului şi a regelui. Sugestia aceasta (nu ştiu dacă a autorului sau a regizorului), că Hamlet nu e, în definitiv, decît unul asemenea celorlalţi, problema lui nefiind justiţia imanentă, ci răzbunarea personală, e cea mai interesantă. O piesă despre condiţia artistului, despre intruziunea politicului în artă, dar şi despre relaţiile dintre artişti, despre posibilitatea de a-ţi păstra demnitatea în vreme de teroare. Toate acestea se văd bine în spectacol, pentru că textul se aude, sună bine şi e uşor de decodat (traducere şi adaptare: Ion Sapdaru). Trupa însă e foarte inegală (le-am remarcat mai ales pe Dana Dumitrescu şi Alina Manţu, o apariţie corectă avînd şi Tani Ştefu) iar regia (Ion Sapdaru, actor de felul lui) de un convenţionalism dezarmant. Regizorului, îi prefer decis actorul.

Hotel PM (Teatrul German de Stat din Timişoara), scenariu de Andrea Gavriliu, m-a lăsat perplex. E un ceva despre care nu se poate spune mare lucru şi despre care nu înţeleg de ce a fost făcut şi de ce ar fi invitat în vreun festival. O însăilare de poveşti dansate (şi comentate video şi muzical, cu umor căznit), avînd ca liant o cameră de hotel. Muzica e repetitivă, obsedantă şi foarte tare. Dansul e, poate cu excepţia Olgăi Török şi a lui Horia Săvescu, extrem de precar. Nu înţeleg de ce să încerci să faci spectacol de dans cu actori care nu ştiu să danseze. Îi poţi învăţa cîte ceva, îi poţi aduce la un punct poate rezonabil - dar de ce? La un spectacol de amatori pot veni prietenii să se extazieze cît de mult au progresat diletanţii, dar în teatrul profesionist? Parcă de la Pina Baush altceva înţelesesem că e teatrul-dans. În rest: glumiţe, găselniţe de scenografie (Andreea Săndulescu) şi mult zgomot pentru nimic. Aplaudat, fireşte, în picioare de o sală entuziastă.

Despre Jacques şi stăpânul său, splendidul spectacol al lui Cristi Juncu de la teatrul "Maria Filotti" din Brăila, am scris deja în Observator cultural (nr. 817, aprilie 2016).

Crima din strada Lourcine, de Labiche, e o farsă clasică, una care respectă toate regulile genului (producţie a Teatrului clasic "Ioan Slavici" din Arad). Bine scrisă, cu umor lejer, comic de situaţie şi de limbaj (traducerea: Violeta Popa), piesa e generoasă cu actorii. Cu ani în urmă, o montase, la Piatra Neamţ, şi Vlad Mugur, cu un Claudiu Bleonţ irezistibil. Acum, montarea lui Alexandru Mâzgăreanu are, în primul rînd, meritul că respectă spiritul textului şi nu vrea să facă din Labiche ce nu e. Ritmul e alert (lucru esenţial la un asemenea spectacol), rupt doar de secvenţele cîntate - prea multe, cred. Foarte important: regizorul păstrează umorul într-o zonă sigură, de bun-gust, evitînd stridenţele şi vulgarităţile în care eşuează de multe ori teatrul bulevardier. Într-un decor sugestiv şi funcţional, el însuşi generator de umor (Romulus Boicu), în costume bine potrivite, cu trimiteri spre commedia dell'arte în cazul servitorului (care are şi faţa vopsită) şi al vărului Potard, desenate tot de regizor, cinci actori talentaţi şi bine conduşi (Ştefan Slatnic, Alex Mărgineanu, Cecilia Lucanu-Donat, Marian Parfeni, Ioan Peter) joacă con gusto şi naturaleţe şi creează un spectacol plăcut, foarte bun în limitele asumate ale genului.

Livada de vişini (inclus, cum e şi normal, în secţiunea "Crize de familie") e un spectacol montat de Gábor Tompa la Teatrul Naţional Sloven din Maribor. Tompa pare să fie într-o perioadă în care vrea distanţare şi detaşare din partea actorilor, relaţiile sînt aproape neglijate, textul e mai degrabă enunţat, emoţia e aproape inexistentă - ce distanţă faţă de minunatul său Trei surori de la Cluj! De exemplu, spre deosebire de aproape toate montările pe care le-am văzut, în care Lopahin e subjugat de Liubov Andreevna, aici nu e sugerată nici un fel de relaţie între ei. Iar Liubov Andreevna nu mai este magnetul care atrage toate celelalte personaje către ea, e doar unul dintre reprezentanţii acestei lumi pe cale de dispariţie. Nu ştiu dacă asta a cerut, cu adevărat, Tompa, dar actorii (excelenţi, de altfel!) asta arată. Aş nota şi că scena trecătorului, de multe ori eliminată, aici e chiar expandată: trecătorul nu spune doar cele două versuri, unul din Nadson, celălalt din Nekrasov, ci recită un poem întreg şi împarte convivilor cîte o plachetă (de versuri, bănuim). Iar scena e jucată foarte serios, nu dusă în derizoriu (ca atunci cînd cerşetorul e asimilat unui agitator bolşevic). Scena e, sigur, prilej pentru a sublinia nesăbuinţa Ranevskaiei (care îi dă de pomană un inel), dar e şi o plonjare în social. Cum tot asta e şi replica lui Firs despre "nenorocirea" dezrobirii, rostită de actorul plasat în centrul scenei. Apoi, în partea a doua a spectacolului, scena e vegheată, din fundal, de o femeie în negru, tăcută, care ţine, îndreptată către public, o icoană mare a Maicii Domnului. Toate acestea, dimpreună cu stilul de joc rece, lipsit de emoţie, par să sugereze că tot ce se întîmplă, dispariţia livezii şi a lumii ei, nu e un accident cauzat de nechibzuinţa şi excesele Gaevilor (de care, în spectacolul lui Tompa, nu prea ţi-e milă), ci e doar o etapă din devenirea firească a lumii. Totul pare să se lege coerent şi rezultă un spectacol mai mult pentru minte decît pentru inimă. Se potriveşte o asemenea tratare Livezii? Lui Cehov? Eu cred că nu. Dar e, vorba de lemn a criticilor, "o propunere". Şi nu e singura. Şi decorul Carmencitei Brojboiu - inspirat fiind de George Banu, înţeleg dintr-un interviu acordat de maestru revistei festivalului - e uşor deconcertant. Spaţiul de joc e delimitat de corpuri mobile de bibliotecă ticsite cu cărţi. Deasupra lor, un tavan / acoperiş spart, ca după bombardament sau după vreun cataclism natural. La final, din toată biblioteca, pe scenă va mai rămîne doar un balot enorm de cărţi. O bibliotecă dezafectată, în paragină ca metaforă a livezii. Pe fondul sonor al unui clarinet care plînge încetişor o melodie klezmer ("faimoasa noastră orchestră evreiască..."), imaginea e cu adevărat frumoasă şi, oricum, mult mai subtilă decît rafturile cu borcane cu compot dintr-o montare bucureşteană. Dar, indiferent cît ne-ar stîrni imaginaţia, nu cred că e o corespondenţă foarte legitimă. Cartea dăinuie. Biblioteca e un simbol al perenului, al rezistenţei memoriei. Livada e semnul unei lumi în extincţie, ea dispare la modul cel mai propriu. Dacă, prin metafora bibliotecii, autorii spectacolului au vrut să sugereze că spiritul lumii care dispare va dăinui în memorie - atunci, da, semnul funcţionează. Dar asta au vrut? Dacă am şti! Dacă am şti! Dar chiar trebuie să ştim? Nu e de ajuns că plecăm de la spectacol şi continuăm să ne gîndim la el şi să-l întoarcem pe toate feţele?