Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, care a avut loc la 30 noiembrie 2016, a fost dirijat de Matei Corvin şi a cuprins lucrări romantice precum Introducere şi Rondeau capriccioso, op. 28 de Camille Saint-Saëns, Melodii lăutăreşti, (Zigeunerweisen), op. 20 de Pablo de Sarasate, solist violonistul Florin Ionescu-Galaţi şi Simfonia nr. 3 în re minor, WAB 103 de Anton Bruckner.
A fost o seară muzicală foarte reuşită, în care opusuri muzicale mai accesibile, strălucitoare s-au alăturat unei lucrări simfonice profunde, monumentale. Este o adevărată performanţă artistică să realizezi un astfel de concert în doar două zile, cu câteva repetiţii. Acest lucru demonstrează încă odată valoarea şi experienţa muzicienilor Filarmonicii George Enescu din Bucureşti. Doar un înalt profesionalism, o coordonare şi o mobilizare totală pot conduce la o redare calitativă a unui astfel de repertoriu şi nu în ultimul rând, o conlucrare, artistică şi umană, între dirijor şi ansamblul orchestral.
Dirijorul Matei Corvin este actualmente director muzical şi dirijor principal al Orchestrei Simfonice Stellenbosch University şi directorul muzical al Orchestrei de Concerte Cape Town, din Africa de Sud.
Muzicianul s-a născut în anul 1953, la Bistriţa şi a copilărit la Buşteni. A învăţat flautul la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Braşov. Apoi, a urmat cursurile Liceului de Muzică Dinu Lipatti din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori de flaut pe Hristache Popescu şi Virgil Frâncu. A absolvit Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti sub îndrumarea lui Virgil Frâncu, urmând şi un masterat. Încă din studenţie, ca membru al unei formaţii de Cvintet de suflători, a participat la Festivalul de la Bayreuth, Germania, la festivalul Primăvara de la Praga, precum şi la concursuri de interpretare şi festivaluri muzicale din Franţa, Germania, Bulgaria, Italia şi Spania. Între anii 1976-1983, a fost flautist la Filarmonica George Enescu din Bucureşti. În această perioadă a cântat ca solist cu numeroase filarmonici din ţară. A părăsit România în 1983. Apoi, în urma unui concurs (unde au participat peste 60 de flautişti), a fost angajat ca instrumentist la Cape Town Symphony Orchestra din Africa de Sud. A obţinut titlul de doctor la Universitatea din Cape Town. A participat la cursuri de măiestrie susţinute de Sergiu Celibidache, Witold Rowirski şi Laszlo Marosi. După ce a studiat cu profesorul Erich Kluge de la Hochschule für Musik din Köln, a abordat o carieră de dirijor. A condus Orchestra de Cameră din Köln, cu care a efectuat un turneu în sudul Franţei. În Africa de Sud a dirijat Johannesburg Philharmonic, Cape Philharmonic, Cape Town Concert Orchestra, Beau Soleil Symphony Orchestra, The University of Stellenbosch Symphony Orchestra, Cape Sinfonia, Festival orchestras of the South Africa National Youth şi Stellenbosch International Chamber Music Festival. A efectuat numeroase înregistrări şi a fost invitat să dirijeze în Italia, Ucraina Bulgaria şi în ţară. Dirijorul Matei Corvin a colaborat cu muzicieni de renume mondial, precum Luciano Pavarotti şi Pinchas Zukerman.
În concertul de la sala Ateneului Român din Bucureşti, publicul l-a aplaudat frenetic pentru calităţile sale dirijorale. Amintim astfel: o fermitate în gestică, o foarte bună stăpânire a partiturii, precizie şi nobleţe în construcţia frazelor muzicale.
În deschiderea concertului simfonic din 30 noiembrie 2016, am ascultat două cunoscute piese de virtuozitate din repertoriul violonistic romantic. În Introducere şi Rondeau capriccioso pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 28 de Camille Saint-Saëns, solist Florin Ionescu-Galaţi, am savurat calitatea sunetului emis cu generozitate, agogica rafinată şi velocitatea pasajelor pline de vervă ale violonistului român. Lucrarea, dedicată lui Pablo de Sarasate, a fost compusă în anul 1883, în intenţia de a constitui finalul primului Concert pentru vioară şi orchestră, op. 20, al compozitorului francez. Lucrarea a devenit una dintre cele mai cântate piese din repertoriul violonistic. Claude Debussy a realizat un aranjament pentru două piane.
În partea introductivă a piesei scrisă în tempo Andante malinconico, tenta spaniolă a muzicii era augmentată de ardoarea vibrato-ului pe care Florin Ionescu-Galaţi îl genera. Dincolo de o culoare de fond, apăreau învolburări şi sublinieri discret realizate. Totul părea că naşte din arta de a conduce arcuşul, cu viteze atât de precis stăpânite: când abia avansând, când fulgerător, de la talon până la vârf, mereu cu un excepţional control al emisiei sonore. Contrastele dinamice şi schimbările bruşte de tempo îl purtau pe ascultător de la o stare calmă, lâncedă spre una viforoasă, aprigă. Portamento-urile erau realizate cu mult simţ estetic şi erau încadrate minuţios în stil. Iar şirul de triluri ce ornamenta mersul descendent ce pregătea Rondo-ul atacat fără întrerupere avea o tensiune adecvată momentului. În Rondo, impresiona realizarea muzicală dublată de elementele tehnice tipice violonisticii romantice: staccato, saltato, spiccato, arpegii rapide, coborâri spectaculoase pe game cromatice, acorduri tăioase. Ritmul marcat, salturile de registru de pe corzile extreme alternau cu secţiunile pline de duioşie cântate în terţe - duble coarde - aducând o anume eleganţă în Cuplete. Coda, cu arpegii ameţitoare cântată cu sprinteneală şi o mare elasticitate a stârnit, imediat după ajungerea la bara finală, aplauzele publicului. Acompaniamentul orchestral a fost unul calitativ, interpreţii urmând cu precizie matematică intenţiile solistului şi fiind atenţi la mişcările baghetei dirijorului.
A doua lucrare solistică, interpretată de violonistul Florin Ionescu-Galaţi, acompaniat de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Matei Corvin a fost Melodii lăutăreşti (Zigeunerweisen), op. 20 de Pablo de Sarasate. Piesa, în varianta pentru vioară şi pian, a fost compusă în anul 1878, iar în varianta cu acompaniament orchestral, în 1881. Fiind în vizită la Budapesta, Sarasate l-a întâlnit pe Liszt şi a intrat în contact cu muzica şi dansurile populare interpretate de tarafuri şi dansatori ţigani. (Se ştie că Sarasate nu făcea distincţia între folclorul maghiar şi cel ţigănesc).
În sala Ateneului Român, violonistul Florin Ionescu-Galaţi a reuşit să redea cu multă autenticitate caracterul acestei muzici, etalând un întreg evantai de mijloace expresive. În fiecare dintre cele patru secţiuni ale piesei atmosfera se schimba. Dacă în impunătoarea introducere orchestrală sonoritatea, era una iniţial majestuoasă, la intervenţia viorii soliste, totul se calma parcă, căpătând un aer blajin. Cu câtă abilitate violonistică şi cu cât gust a reuşit Florin Ionescu-Galaţi să redea aspectul improvizatoric al secţiunii Lento! Acele structuri formale ce alcătuiesc melodia, gândite pe perechi de câte patru măsuri şi brăzdate de pasaje dificile sub aspectul velocităţii erau presărate cu modalităţi derivate ale trăsăturii de arcuş: spiccato, ricochet, dar şi cu pizzicato. În secţiunea a treia, un poco più lento, sunetul venea din depărtare, având o încărcătură emoţională tulburătoare. Emisia cu surdină, intensitatea sonoră abia perceptibilă, încărcată cu autentică emoţie şi vibrato-ul fin, rotund, imprimau o trăire adâncă, comunicând publicului inefabilul acestei muzici. În final, totul devenea briliant. Acrobaţiile tehnice impresionau: salturi intervalice mari, duble coarde, ciupiri voluntare ale corzilor libere, cu degetele mâinii stângi, pasaje rapide cu intercalări de flageolete- toate apăreau în spiritul piesei, o veritabilă lăutărie integrată muzicii culte.
În filmul Kung Fu Hustle, în regia lui Stephen Chow (Hong Kong, 2004), sunt utilizate motive din Melodii lăutăreşti de Sarasate. De asemenea, regizorul japonez Seijun Suzuki şi-a luat ca titlu pentru filmul său Zigeunerweisen, din 1980, piesa lui Pablo de Sarasate.
Florin Ionescu-Galaţi a cântat la bis Ave Maria de Franz Schubert, acompaniat de o formaţie camerală, fără dirijor, fiind îndelung aplaudat.
În partea a doua a serii muzicale am ascultat Simfonia nr. 3 în re minor, WAB 103 de Anton Bruckner, cunoscută drept Wagner Symphony. În dedicaţie, Bruckner scria :"Lui Wagner, inaccesibilul nobil maestru de renume mondial al poeziei şi al muzicii". Lucrarea a fost compusă începând cu anul 1872 şi a cunoscut mai multe versiuni, ultima datând din 1889. În opinia lui Rudolf Kloiber, această simfonie deschide seria capodoperelor lui Bruckner, unde creativitatea sa se reuneşte cu capacitatea monumentală de construcţie simfonică".[1] Aspectul eroic al acestui opus se constată mai ales în prima şi ultima parte (Gemäßigt, mehr bewegt, misterioso (also Sehr langsam, misterioso) şi Allegro (also Ziemlich schnell).
În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Matei Corvin, contrastele, acele falii sonore de intensitate şi forţa discursului brucknerian răzbăteau cu o vitalitate debordantă. Acea temă - semnal, expusă iniţial de trompete, prelucrată apoi cu o ştiinţă componistică desăvârşită, răzbătea în măruntaiele întregii simfonii. Acest element, precum o deviză a lucrării, reapare în finalul apoteotic, confirmând ciclicitatea modalitate de a desăvârşi unitatea ideatică.
Am admirat suflul sonor copleşitor ce venea dinspre scenă, amestecul timbral, instrumentaţia măiestrită, care conducea la un efect de grandoare. Acesta era obţinut de artiştii ansamblului, paradoxal, mai puţin dintr-o folosire a intensităţii maxime, cât mai cu seamă dintr-o omogenizare calitativă a fiecărui compartiment în parte şi o excelentă integrare în aparatul orchestral masiv.
Forţa de transmitere a sensurilor muzicale ale simfoniei era cu adevărat una uriaşă. Dirijorul Matei Corvin ştie să impună cu claritate şi convingător exact tempo-ul adecvat momentului. La o schimbare de mişcare, când apare o formulă izoritmică introductivă de acompaniament, muzicianul anticipează şi sugerează, inclusiv prin mimarea cu buzele a unor onomatopee (de genul ta-ta-ta-ta-ta-ta) felul execuţiei instrumentale. Cât de frumos au sunat coralele suflătorilor de alamă! Remarcabilă a fost şi conducerea poli-direcţională a vocilor în concluziile simfonice. În prima parte, urmăream evoluţia ideilor muzicale din cadrul formei de sonata. Într-adevăr se putea decela, cum a doua temă expusă în valuri pe un ritm elegant de dans popular, contrapunctată de un motiv pastoral, constituie fundamentul armonic al celei de a treia idei muzicale, cântate la unison. Acea notă nostalgică din Adagio, partea a doua a simfoniei, consolida pe parcursul amplei mişcări, plină de modulaţii tonale, atmosfera meditativă a acestui minunat omagiu adus lui Wagner, într-o formă muzicală tripartită de lied. În Scherzo, tenta câmpenească festivă predomina. Trioul în tonalitatea la major, cu formulele tipic bruckneriene, etala un desen melodic pe o octavă, alcătuit dintr-un mers ascendent, urmat de unul descendent. Allegro-ul final concentra parcă toate energiile întregii simfonii. Ascultam fascinat acele sonorităţi ample de orgă şi unison-urile în tutti ce umpleau zonele culminante şi Coda.
A reuşit oare auditoriul să pătrundă pe deplin această muzică de esenţă filozofică ce oglindeşte conflictul artistului romantic cu acel cadru social în care a trăit Anton Bruckner (el fiind adeptul muzicii fără program)? Am speranţa că da. Şi acest lucru, prin intermediul acestor minunaţi interpreţi, membrii ai Filarmonicii George Enescu, aflaţi de astă dată sub bagheta dirijorului Matei Corvin. Ne amintim, totodată că acest repertoriu dificil a fost asimilat şi aprofundat cu mult timp în urmă. El este şi meritul unor conducători de orchestră care pregăteau pe atunci turneele în străinătate ale Filarmonicii din Bucureşti.
NOTE
[1] Rudolf Kloiber: Handbuch der klassischen und romantischen Symphonie, Breitkopf & Härtel, Wiesbaden, 1964, (traducerea mea).
-Vise aurii - imagine preluată de pe scrisoarefaralitere.files.wordpress.com/2011/01/pictura_2.jpg
-Iliuţ, Vasile: De la Wagner la contemporani, vol. I, Editura Muzicală, Bucureşti, 1992, pag. 126, 127.