Diagonalele lui Neculai, verticalele lui Şerban - Lucia di Lammermoor (Bucureşti)

În Unchiul Vania al lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unul dintre cele mai frumoase şi puternice spectacole de teatru pe care mi-a fost dat să le văd vreodată, Zsolt Bogdán îşi strigă disperarea căţărat pe o imensă schelă. Privindu-l de-a lungul verticalei născute de uriaşa construcţie metalică, am simţit (şi o resimt adesea de atunci) nevoia de a-mi părăsi scaunul de spectator, de a parcurge drumul până la el şi de a-l îmbrăţişa. Personajul acela, actorul acela, omul acela eram, sunt, de fapt, eu.

În Lucia di Lammermoor, proaspăta premieră a Operei Naţionale Bucureşti, Andrei Şerban a re-înscenat verticala disperării. Urcând pe treptele din ce în ce mai înalte ale schelei, rusoaica Venera Protasova, evoluând în rolul titular al operei lui Donizetti. În sală, sute de oameni pe care actul al treilea al montării lui Şerban i-a tulburat într-un fel greu spre imposibil de aşezat în cuvinte. Deşi spectacolul curge rotund şi captivează şi înainte de pauză, ce se întâmplă în partea sa finală e din altă ligă.

E genul acela de întâmplare în care happy-end nu înseamnă că personajele de pe scenă trăiesc fericite până la adânci bătrâneţi, ci înseamnă că oamenii de pe scenă şi cei din sală trăiesc oarece momente de graţie, în care fiecare face un pas spre celălalt şi spre sine însuşi. E genul acela de întâmplare care se serveşte cu şerveţel, cu o tărie şi cu o imensă bucurie că sunt, că eşti, că suntem.

M-am gândit, mergând spre casă prin uriaşele, dar (brusc!) fermecătoarele mormane de zăpadă bucureşteană (după cele două premiere din vara lui 2016, întâmplate, la Odeon şi la Operă, pe o vreme toridă şi lipsită de aer condiţionat, noul spectacol al lui Şerban are acum parte de cea mai dură iarnă din ultimii cinci ani, regizorul părând urmărit de extremele meteo) ce a făcut oare posibilă această întâmplare.

Dincolo de muzică copleşitoare a marelui italian. Dincolo de poveste.

Dincolo de entuziasmul, prospeţimea, capacitatea Protasovei de a exprima muzica nu doar prin voce, dar şi prin chip, prin gesturi, prin corpul întreg, renunţând, cu preţul unui efort fizic considerabil, la nemişcarea artificială cu care interpreţii de operă îşi livrează ariile (faptul că soprana se lasă pe mâna regizorului şi evoluează aşa cum el înţelege opera e răsplătit de acesta prin cadrul de final al piesei, un gros-plan pe scena mare, făcut posibil de un reflector, cum numai în cinema credeam că e posibil!).

Dincolo de bogăţia de personaje, de prezenţe şi de sensuri cu care regizorul împănează spectacolul şi de teribila sa capacitate de a decupa miezul, esenţa înaltă din decorul agresiv şi hâd al lumii (o închisoare cu multiple celule, o sală de sport bună de crescut forţă brută şi atât, un teatru de război populat de soldaţi mussolinieni, corupţi şi servili, o nuntă mânjită de bancnote unsuroase şi bijuterii sclipicioase, o familie / ţară pentru care proxenetismul e încă o formă abundent folosită pentru câştigarea existenţei).

Dincolo de toate acestea, lângă verticalele lui Şerban, vin diagonalele lui Neculai. Scenograful acesta discret, atât de puţin (re)cunoscut, dar atât de îmbibat de imagini bântuitoare (Ivanov, Carousel, Raţa sălbatică, The Bach Files, Conversaţie după înmormântare), produce, cu ajutorul a două uriaşe scări încastrate pe suporturi ce permit alunecarea, unghiuri şi perspective cu totul năucitoare. Asemenea unui "decar" care deschide jocul de fotbal prin pase luminoase, Neculai aşază, între mlaştina cotidiană a celor mulţi şi disperarea nebunească (citeşte absolutul stelar) a Luciei, drumurile de mijloc, căile intermediare.

Între profanul orizontalei de fiecare zi şi sacrul înălţărilor din ce în ce mai rare, minunatul spectacol al Operei evocă urcuşul căznit, greu, îndelung, dar posibil. Deşi omagiază splendoarea iubirii absolute, Lucia di Lammermoor al lui Şerban şi Neculai înscenează intervalul, porţiunea aceea dintre pământ şi cer, dintre uman şi divin, despre care Andrei Pleşu spune că aparţine îngerilor. Şi oamenilor pentru care a exista e sinonim cu a urca.

Distribuţie 11 ianuarie 2017:
Lucia: Venera Protasova - Rusia
Edgardo: Ramon Vargas - Mexic
Enrico: Cătălin Ţoropoc
Raimondo: Ramaz Chikviladze - Georgia
Arturo: Andrei Lazăr
Alisa: Sorana Negrea
Normanno: Valentin Racoveanu

Distribuţie 13 ianuarie 2017:
Lucia: Venera Protasova - Rusia
Edgardo: Ramon Vargas - Mexic
Enrico: Valdis Jansons - Letonia
Raimondo: Ramaz Chikviladze - Georgia - debut
Arturo: Andrei Lazăr
Alisa: Sorana Negrea - debut
Normanno: Valentin Racoveanu

Distribuţie 15 ianuarie 2017:
Lucia: Venera Protasova - Rusia
Edgardo: Florin Guzgă - Opera Naţională Română Iaşi
Enrico: Adrian Mărcan - Opera Braşov
Raimondo: Horia Sandu
Arturo: Liviu Indricău - debut
Alisa: Florena Radu - debut
Normanno: Valentin Racoveanu.