Lucia la Iaşi şi Bucureşti

La câteva luni de la terminarea facultăţii, cu diploma de arhitect în buzunar, angajat deja într-un institut de proiectare, am fost, alături de colegii de an, în armată. Urma ca timp de şase luni să facem "pregătirea militară" într-o unitate din Bucureşti. În Bucureşti datorită faptului că în anul nostru erau doi fii ai unor generali cu funcţii importante în MFA (Ministerul Forţelor Armate), deci beneficiam de pile grele să fim aproape de casă. Am fost convocaţi la unitate în luna februarie, într-un an cu o iarnă rece, unde urma să facem două luni de pregătire până la depunerea jurământului.

Nu ştiam ce urmează, dar în afară de vorbele "înţelepte" ale tatălui meu, fost ofiţer de aviaţie, cum că "un bărbat fără armata făcută nu e bărbat" şi de amintirea unei călătorii cu trenul, în care în vagonul în care eram se afla şi un grup de tineri prospăt ieşiţi din armată, foarte veseli, prea veseli şi prea gălăgioşi, mirosind a transpiraţie aşezată, a alcool şi a tutun de ţigări proaste, însoţiţi de sunetele stridente şi, de cele de mai multe ori false, ale unui acordeon, prea multe nu ştiam, aşa că eram destul de sceptic şi foarte trist. Era, ca de altfel cam aşa cum îmi amintesc de toate iernile din acea perioadă, comunismul lui ceauşescu, o iarnă gri, foarte bacoviană, mi se părea, un gri umilitor, ca şi perioada care urma.

Amintirea acelei unităţi militare, repet fiind totuşi privilegiaţii uneia din Bucureşti, mi-a rămas în minte şi, pe tot parcursul lucrului la decorul pentru Lucia di Lammermoor, îmi veneau în minte pereţii albi cu un "soclu" vopsit verde, cu podelele din dormitoare mirosind a petrol, cu paturi suprapuse din metal vopsit negru şi cu saltele subţiri şi noduroase, cu cearşafuri alb-gri, dubioase oricum după sute de spălări, şi coridoare şi scări cu pardoseli din mozaic gri şi plinte vopsite cu negru, oprimanta lumină a unor becuri atârnând din tavan singuratice, dând o lumină ce făcea după amiezile şi aşa scurte, lipsite de soare, să pară, ca şi serile, triste. În cele două luni de instrucţie m-am simţit ca Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka, transformat într-o insectă care nu se putea mişca în voie, deci curtea cazărmii din Lucia avea pentru mine conotaţii de spaţiu închis, suprarealist într-un fel, expresionist. Monk, Kokoschka, Nolde câţiva dintre expresioniştii care m-au inspirat.


Culoare, forme, contraste, diagonale puternice, puncte de pornire.

Invitaţia venită din partea lui Andrei Şerban de a face decorul pentru Lucia di Lammermoor la Opera Naţională din Iaşi a fost atât de şocantă încât la început nu am crezut că e adevărat. Ştiam, dar nu văzusem, despre montarea lui de la Paris la Opera Bastille, despre succesul său imens, eram după colaborarea la Ivanov şi mă gândeam că a face decor pentru operă e o altă profesie. Am ezitat, apoi mi-am zis că în fond pot încerca şi dacă nu îi va plăcea ce propun voi lăsa locul altuia.

Din cele câteva schiţe, Andrei a ales "formula" de decor cea mai apropiată de misenscena dorită de el; de fapt "formula" care să amintească de spectacolul de la Paris. Eu am înlocuit "formulele" pariziene cu o mecanică inspirată din teatrul baroc. Poate perioada cea mai prodigioasă în teatru pentru acest mijloc extraordinar care îl reprezintă mecanismele pentru îmbogăţirea imaginilor 3D în scenă.



La Iaşi şi apoi la Bucureşti (unde scena este aproape dublă ca dimensiuni şi volum), am avut orgoliul ca decorul masiv să fie pe scenă când începeau repetiţiile, şi aşa a fost.

La Iaşi am avut ocazia să o întâlnesc pe directoarea de operă atât de controversată, dar atât de devotată operei, atât de ambiţioasă să aibă spectacole de nivel foarte înalt, exigentă şi în acelaşi timp deschisă proiectelor ieşite din normal, este vorba despre Beatrice Rancea. La Iaşi şi la Bucureşti aceiaşi luptătoare pentru arta înaltă a spectacolului.

Dacă îl întâlneşti pe stradă sau în foaierul unei Săli de spectacol pe Andrei Şerban eşti tentat să te dai deoparte fără să încerci o apropiere de el; dacă lucrezi cu el şi intri în lumea lui plină de exigenţe şi de gânduri frumoase, de idei mereu noi, te simţi mai aproape de el.

Cred că spaţiul de joc pe care l-am făcut prin decorul conceput de mine, atât pentru Iaşi cât şi pentru Bucureşti, este ce trebuie, este funcţional şi în acelaşi timp bine compus, cu multe posibilităţi de utilizare.

În fond, sunt convins că un decor de teatru sau operă trebuie să fie: wau!, surprinzător, să atragă, să nu plictisească, dar să fie aşa fel făcut încât regizorul să se poată "juca" cu el, să poată compune scenele aşa cum şi-a gândit viaţa spectacolului.

Îmi pare bine că am lucrat, şi de atunci am continuat să lucrăm împreună şi la alte spectacole, cu Lia Manţoc, care în afară de măiestria, talentul şi siguranţă cu care "îmbracă" personajele, este o persoană foarte plăcută, tonică, îţi spune în faţă ce gândeşte şi am tot timpul siguranţa unui prieten.

O să mai scriu câteva rânduri despre încă un spectacol de care nu numai că sunt mândru, dar la care mă gândesc cu bucurie. Car(o)usel la Teatrul Bulandra în regia lui Andrei Şerban şi costumele Liei Manţoc. Am multe de spus despre acest spectacol unde, cum am mai scris, Andrei a făcut o echipă unită şi puternică, o echipă de impact artistic asupra publicului, într-o montare Senzaţională. Îmi permit să amintesc în avans câteva nume ale acestei echipe: Vlad Ivanov, Alexandra Fasolă, Rodica Lazăr, Ana Ularu, Cătălin Babliuc, Ana Covalciuc, Silvana Negruţiu, Mirela Gorea, Adela Bengescu, Radu Iacoban şi Ducu Darie (light design împreună cu Andrei).

"Aventura" cu Lucica (cum numesc eu cel mai des spectacolul cu Lucia di Lammermoor!) s-a încheiat cu un frumos succes la începutul anului 2017 pe scena Operei Naţionale Bucureşti. Şi succesul spectacolului văd că îşi face loc în continuare.

În lumea operei, muzica este cea care primează, Vocile atrag spectatorii, aşa că ceea ce urmăresc regizorii mari de teatru - dinamica scenică, personaje vii care cântă în loc să vorbească, dar joacă, interpretează, cântăreţi care sunt şi actori, corul care devine un personaj - este ca, în afară de frumuseţea muzicii, să fie şi Viaţă.


Mari regizori de teatru de la Strehler, Zeffirelli la Andrei Şerban, Silviu Purcărete şi mai demult Ducu Darie, scenografi ca Enzo Frigerio, Liviu Ciulei sau Heti Stürmer au ridicat cortina operei, au schimbat imaginea cu măiestrie, fără brutalitate.

(15 mai-21 mai 2017, Bucureşti)