Şi iată-l acum cu o poveste în engleză, un debut pentru el în această limbă, o co-producţie ce strânge actori-vedete. The Lobster / Homarul a fost şi el apreciat la Cannes, unde a prins nominalizare la Palme d'Or şi a câştigat Marele Premiu al Juriului în 2015. De asemenea, a câştigat Oscarul European al Academiei Europene de Film pentru Cel Mai Bun Scenariu - într-adevăr foarte bun - şi a fost nominalizat la BAFTA. La noi a apucat să fie prezentat în festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2015. Iar acum, graţie Cinemax, pentru prima dată difuzat la TV, ca să pună pe gânduri pe mulţi.
Încă de la început - de la femeia care se dă jos din maşină şi merge pe un câmp să se răzbune, să omoare un cal ce-şi vedea liniştit de treabă acolo lângă perechea lui - şi până la sfârşitul dintr-o toaletă de restaurant în care eroul se priveşte într-o oglindă hotărât (sau nu) să meargă orbeşte în cuplu şi poate se vede aşa cum ştie el - un film care te miră la fiecare scenă.
Fără explicaţii imediate, confortabile şi leneşe mură-n gură, cu filtre ce întunecă imaginea şi îi adaugă tensiune, cu muzica cu sacadări de thriller, totul este gândit să şocheze. Un SF minimalist, fără efecte sau roboţi, doar oameni prezentaţi toţi cu răceala metalului. Filmări din unghiuri neaşteptate, sărituri fără racord între scene ca să facă totul şi mai bizar, plus o voce din off, apăsată, a unei femei care pune tot timpul accente într-o poveste total imprevizibilă, cea a actriţei Rachel Wiesz, cu rolul ei greu în poveste.
Un bărbat (Colin Farrell, mai masiv, cu economie de mijloace, credibil în rol) merge la un hotel dintr-o staţiune de la malul unui lac / al mării, ca să-şi găsească liniştea. Peisajul, frumos, de cartolină, ca în filmele după Agatha Christie. Iar în jur, o pădure verde, cu ferigi de epocă primitivă, în care se vânează. Un cadru idilic, de film englezesc.
Dacă nu ar fi vocea albă, fără modulări, şi mimica fără expresie sau emoţie, sau hotelul împărţit strict în camere duble pentru cei care au reuşit performanţa de a se face plăcuţi şi să se accepte în cuplu şi în camere single pentru cei încă singuri, ar fi o simplă poveste romantică. Mesele - între lagăr (mai elegant) de muncă şi speed dating. Şi rutina. În ciuda faptului că nimeni nu a venit să se relaxeze aici - lupta cu timpul este cea mai crudă încercare. Fiecare dintre cei aduşi aici au la dispoziţie un număr limitat de zile ca să-şi găsească perechea. Şi nu, nu este nimic, dar absolut nimic romantic sau vulgar în asta. Scopul acesta mişcă păpuşile automate cu reacţii autiste în care stau obedienţi oamenii speriaţi de aici.
Nu este 1984, dar există şi aici ochi şi reguli peste tot. Este un viitor incert, un tip de realitate în care "politically correct" a scăpat de sub control şi e de mult tiranie.
Titlul se referă pur şi simplu la animalul pe care-l alege protagonistul, acela în care şi-ar dori să fie transformat, în caz că nu îşi găseşte perechea umană. Vedem mai târziu în pădurea deasă aceste animale abulice, diferite - o cămilă, un flamingo... trecând printre copaci.
Lanthimos ştie cât să păstreze acţiunea în interior, claustrofobic, alienant, şi cât să deschidă cadrul cu aparente libertăţi. Ne arată pe îndelete sensul pădurii sălbatice de alături, locul unde oaspeţii cazaţi pot să meargă să împuşte oameni. Fiinţele singure care nu-şi doresc sau nu au putut să trăiască în duo. "Păcat că puştile nu sunt adevărate, doar cu tranchilizante" spune o femeie din hotel, iar tensiunea şi stranietatea situaţiilor te strâng de gât. Cumplită metaforă despre viaţa umană modernă. Ce aţi face voi, dacă ar trebui să alegeţi - pare că ne întreabă mereu regizorul. Iar răspunsurile sunt incomode.
Totul este liniştit şi calm - deciziile din interior, antrenamentele celor de afară, învăţaţi şi căliţi de şefa rebelilor singuratici să nu se teamă, să-şi sape propriul mormânt, să fie pregătiţi. Moartea nu mai este un cuvânt, o noţiune, este doar o oră anume. Veţi vedea, vânătoarea de oameni în pădurea luxuriantă, filmată în ralenti, cu fustele albe plutind ale femeilor dornice de încă un răgaz de câteva zile - aproape poetică. Cu toate că nu e loc de poezie în această violenţă, în dorinţe animalice de amânare a morţii, a ieşirii din scenă.
Muzica cineastului grec umple deseori cadrul cu tânguirile sale, singura care aduce în contrapunct emoţie, frumoasă şi tristă, mai ales cântecul în greacă de la sfârşit. Splendid filmat, cu costume-uniformă bine alese, filmul te ţine captiv în mrejele lui ca nimeni altul. Tristeţea se adună în privitor. O femeie cu păr frumos, acum un ponei docil, pleacă pe alee tras de o funie. Nu e destul timp pentru tot.
Şi, când crezi că filmul se sfârşeşte, regizorul forţează şi merge mai departe. Comunitatea, societatea mai are câteva faţete de arătat. Începe astfel partea din pădure, cu perspectiva celorlalţi, cu regulile lor, cu propria lor tiranie şi amputări ale eu-lui. Locul în care "poţi să fii singur până în ziua în care mori". Desigur, şi aici dacă asculţi legile. Greu în ambele de trăit aşadar.
Cele mai ciudate sunt zonele de graniţă, cele gri ca de armistiţiu între tabere, în care persoane din amândouă pot să mimeze normalitatea. Aici sunt câteva cadre aproape obişnuite. Dar sunt scurte. Cum ştim din alte SF-uri, sunt razii peste tot. Suspansul nu scade în intensitate vreodată. Toţi stau la pândă. Toată lumea aşteaptă.