Excepţionalul scenariu al duo-ului elen Lanthimos - Efthymis Filippou pune faţă în faţă două dictaturi a căror existenţa înregimentează, imbecilizează şi nefericeşte vieţile a mai multor oameni decât ne-am putea imagina în cele mai rele vise ce privesc societăţile lipsite de războaie sau ale conflicte sângeroase. Dar pentru că spiritul epocii impune ca pericolul, pentru ca să fie recunoscut ca atare, să aibă în dotare arme, soldaţi puşi pe căsăpit şi / sau pe respectat reguli tembele şi o a tot cuprinzătoare senzaţie de Big Brother watching, filmul operează cu două tabere antagonice, bine-înfipte într-un conflict plin de oricât sânge, lipsit de orice emoţie.
Avem, de pe o parte, partida cuplurilor. Aflată la putere, viguros sprijinită de infrastructura statală (Sistemul, deh!), ideologia oficială impune tuturor adulţilor să existe în interiorul unui cuplu. În caz contrar, indivizii sunt supuşi unui program de re-educare ai cărui ne-absolvenţi sunt siliţi să părăsească specia umană.
Avem, de pe altă parte, partida singuraticilor. Aflată în opoziţie, viguros ţinută în viaţă de membri cu convingeri-beton (luptători anti-Sistem, se înţelege!), ideologia-clandestină impune tuturor fidelilor viaţă intimă în deplină solitudine. În caz contrar, un meniu variat de tratament sadic-corporale este la îndemână liderilor-pedepsitori. Care lideri sunt, de fapt, unul, mai exact, una, o Léa Seydoux seducător-impecabilă, a cărei origine franceză plasând ilegaliştii în tradiţia La Résistance française e doar una din delicioasele poante cu care e garnisit scenariul.
Din înfruntarea celor două colectivităţi, cel mai prost iese realitatea contemporană imediată, de găsit dincolo de zidurile cinematografului unde se întâmplă să priveşti filmul. Cu ironii atroce la adresa predicatorilor familiei cu orice preţ, cuplului cu orice chip, copilaşilor ca unică raţiune de a trăi, mizeriei în doi oricând de preferat singurătăţii, eram deja obişnuiţi. Cu tunuri puse pe ipocrizia şi lejera idiotizare ce se înstăpânesc, uşor-uşor, pe cei care au transformat originar-justificatul spirit de frondă la adresa cuplului-stat într-unul de turmă cu nimic mai răsărit, nu prea ne-am mai întâlnit într-o întâmplare artistică. Cutuma cinema-ului, dar şi a teatrului ancorate în social e să se ia la trântă mai degrabă cu fenomenele mainstream, promovate de mass-media şi arta cu mare succes la public, ignorând, cel mai adesea, derapajele, dereglajele şi, până la urmă, massificarea luptătorilor anti-masse. Despre (auto)-privarea de libertate a luptătorilor pentru libertate, despre lipsa de nuanţe a celor ce predică împotriva unei lumi privite exclusiv în alb şi negru, despre însoldăţirea celor care vociferează împotriva armatelor de orice fel, se scrie, joacă şi turnează prea puţin.
The Lobster merge încă mai departe şi, în câteva secvenţe remarcabile, din care cea de pe urmă a filmului îşi are locul în orice antologie cinematografică, nelinişteşte o dată în plus, propunând şi o explicaţie pentru halul teribil în care au ajuns oamenii să se raporteze la interacţiunea intimă, erotic-sexuală, cu un seamăn de-ai lor. Care e greşeală pe care o facem, de fapt, la începutul drumului către un cuplu ce ajunge să eşueze, generând fie kitsch-ul reprezentat de specimenele din primul grup descris mai sus, fie jalnica agregare de humanoizi practicanţi ai cultului masturbator din al doilea? (Bemol: în realitatea imediată, componenţii celei de-a doua colectivităţi hiper-performează sexual, prin acuplări multiple; în cazul lor, masturbarea se referă la instinctele sentimentale pe care şi le auto-satisfac).
Eşecul-originar, în versiunea filmului lui Lanthimos, stă în teribila pre-concepţie, minunat exprimată de personajele lui Colin Farrell (perfect în rolul de anti-erou) şi Ben Whishaw (joc optim dozat pentru un rol secundar memorabil) că un cuplu înseamnă doi oameni ce cumulează cât mai multe asemănări şi cât mai puţine diferenţe. Că aceste diferenţe şi aceste asemănări se referă la lucruri dintre cele mai exterioare, de la mărimea dioptriilor la gradul de coagulare a sângelui. Că alăturarea dintre un om şi un alt om are totul de a face cu o serie de bife inserate într-un Excel construit pe modelul bun-prost, calităţi-defecte, potriviri-nepotriviri, şi nimic de-a face cu viul din fiecare individ şi adevărul unei întâlniri.
The Lobster ar fi fost cu adevărat distopic dacă ar fi imaginat o lume a cuplurilor formate din individ şi clona sa. Aceasta e destinaţia la care conduce traseul teribil descris de Lanthimos. Oglinda ultimei secvenţe lasă o portiţă de deviere / scăpare. Acesta este, până la urmă, rolul oricărei oglinzi, deci, al artei.