Dacă vă aşteptaţi la maşini zburătoare şi clădiri futuriste, nu veţi găsi aşa ceva în The Lobster. De fapt, pe tot parcursul filmului nu apare nici măcar o referinţă care ar putea sugera că acţiunea are loc în viitor. Din contră, decorurile şi vestimentaţia personajelor sugerează chiar trecutul, undeva pe la începutul anilor 1970. Să priveşti acest film dintr-o perspectivă a unui viitor distopic este acelaşi lucru cu a înţelege 1984 al lui Orwell ca un roman science fiction.
Trebuie să recunosc că am avut o doză de scepticism înainte de a viziona filmul, din pricina alegerii de a-l distribui pe Colin Farrell în rolul principal. În ultimul timp am văzut exclusiv producţii foarte slabe în care a jucat Colin Farrell şi, de aceea, mă aşteptam să văd un alt rol neasumat, de macho, în care actorul nici măcar nu se străduieşte să ofere volum şi profunzime personajului. Am fost surprinsă într-un mod extrem de plăcut, iar rolul lui David din The Lobster a arătat un altfel de Colin Farrell: un actor complet, care şi-a depăşit superficialitatea pentru a da naştere, cu mult umor şi precizie, celui mai interesant "homar".
Acţiunea filmului pare una inspirată din romanele lui Boris Vian în care personajelor le cresc nuferi fatali în plămâni. Este un suprarealism planificat, cu un sens bine definit, în care fiecare obiect, animal şi întâmplare face parte dintr-o alegorie amplă care trebuie disecată pentru a fi înţeleasă. La Yorgos Lanthimos nu veţi întâlni genul de absurd pe care îl vedem la Lynch. Absurdul lui Lynch este ermetic, genial şi, uneori, gratuit. Absurdul lui Lanthimos este strategic, precis şi mult mai uşor de înţeles. David, personajul principal al filmului, este un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochelari şi o mustaţă anti-sex-appeal, care este părăsit de soţia sa. În lumea filmului The Lobster, oamenii singuri nu pot exista. În momentul în care, din varii motive, ei încetează să mai fie parte dintr-un cuplu, sunt trimişi la un hotel special unde au la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi găsi un partener. Dacă, la finalul celor 45 de zile, nu reuşesc să îşi duc la bun sfârşit misiunea, ei vor fi transformaţi într-un animal, la alegere. Majoritatea aleg să devină câini, cum este cazul fratelui lui David, ciobănescul pe care, în debutul acţiunii filmului, David îl plimbă în lesă.
În The Lobster avem de-a face cu o dublă alegorie: o critică la adresa societăţii noastre şi a modului de raportare la ideea de cuplu şi, de asemenea, o altă alegorie care vizează traseul vieţii în cuplu în momentul în care decizia a fost făcută pe baza unor motive superficiale. În prima parte a filmului, David încearcă să se adapteze vieţii de la hotel şi să îşi găsească o parteneră. Oamenii singuri sunt în permanenţă presaţi să îşi găsească un partener, privesc demonstraţii pe scenă ale neajunsurilor de a nu face parte dintr-un cuplu şi sunt aspru pedepsiţi pentru orice acţiune individuală care ar putea reprezenta alternativa la viaţa de cuplu. În a doua parte a filmului, în momentul în care David fuge de la hotel şi se alătura mişcării de rezistenţă a oamenilor singuri, care trăiesc în pădure, departe de ochii legii, avem de-a face cu o critică de o duritate egală la adresa individualismului exacerbat. Lanthimos reuşeşte se demonteze cu mult cinism şi umor negru multe dintre conceptele societăţii noastre privind viaţa de cuplu şi cea de om singur. În primul caz avem de-a face cu o deconstrucţie a propriei persoane, cu o dinamitare bolnavă a conceptului de eu. Un sinistru cordon ombilical trebuie să existe între persoanele care aparţin unui cuplu, iar dizolvarea individualităţii este singura cale de a fi cu cineva. Ca individ, singura metodă de a găsi confirmarea şi de a îţi justifica existenţa în formă umană este aceea de a fi cu o altă fiinţă, de a suprima tot ceea ce înseamnă "eu" pentru a crea "noi". Or, lumea prezentată în hotel nu este deloc departe de lumea noastră. De la cupluri care îşi creează conturi comune pe anumite platforme de social media şi până la ideea fericirii supreme care nu poate fi atinsă decât în doi, promovată de o parte din media contemporană, societatea noastră, prin excelenţă, blamează singularul şi promovează dublul.
De asemenea, într-o egală măsură, există şi cealaltă mişcare, aceea de a exacerba eul şi de a suprima ideea experienţei împărtăşite. Tabăra dizidenţilor singuratici din pădure este departe de a fi una idilică. Oamenii nu sunt transformaţi în animale dacă încalcă regulile, dar li se aplică pedepse corporale dure şi, uneori, fatale. Ideea de cuplu este respinsă cu desăvârşire, iar orice relaţie de natură sexuală sau romantică este interzisă. Petrecerile lor înseamnă, de fapt, silent party-uri, în care cei prezenţi ascultă în căşti muzică electronică, pentru a nu fi tentaţi să danseze cu cineva. Îşi sapă singuri mormintele (un cinism de geniu din partea lui Lanthimos) din timp şi, în cazul în care simt că sunt pe punctul de a muri, se târăsc în groapă, pentru că, în grupul individualităţii absolute, fiecare individ este pe cont propriu, chiar şi în situaţii-limită.
Cele două viziuni prezentate într-un mod caricatural în această comedie neagră de geniu a lui Lanthimos reprezintă două perspective extreme care sunt, însă, promovate în societatea noastră şi transformate în deziderate de către diverse publicaţii şi mişcări culturale. De aceea, The Lobster nu este o distopie, ci o realitate, una incomodă în momentul în care îţi este expusă pe un ecran, dar insesizabilă în viaţa de zi cu zi, o dată ca urmare a deghizării ei în normal, a doua oară din cauza tocirii simţului critic.
Şi, de parcă modalitatea sinistră, dar extrem de amuzantă şi inteligentă, în care Lanthimos face critica societăţii noastre nu ar fi de ajuns pentru a ne pune pe gânduri, există o a doua ironie, la fel de ascuţită. În The Lobster oamenii se îndrăgostesc şi ajung să formeze un cuplu pe baza similarităţilor ciudate dintre ei. Avem cupluri care se formează pe baza sângerărilor nazale spontane, cupluri ale vocilor frumoase, cupluri care şchioapătă, etc. Protagonistul filmului se îndrăgosteşte, în pădure, de femeia mioapă (Rachel Weisz) în momentul în care află că amândoi împărtăşesc aceeaşi disfuncţie vizuală. Traseul acestui cuplu este o metaforă superbă, dar, în acelaşi timp incomodă, a cuplului bazat pe similarităţi superficiale. Este vorba despre oameni care caută cu disperare o asemănare cu celălalt pentru a-şi permite să iubească. Dar iubirea poate exista cât timp există similaritatea şi, de obicei, are o dată de expirare. Acum două sute şi ceva de ani în urmă, Stendhal distingea între iubirea-pasiune (de tipul Romei şi Julieta) şi iubirea-orgoliu, bazată pe conştientizarea unicităţii celui iubit. Filmul lui Lanthimos reprezintă inversul paradigmei lui Stendhal, iubirea-standardizată, bazată pe similarităţi superficiale şi pe dorinţa disperată de conformare. O non-iubire ca singura variantă social acceptată de a iubi.
În The Lobster oamenii nu pot fi bisexuali, trebuie să aleagă între hetero şi homo sexualitate. Nu pot purta mărimea 44,5 la picior, ci trebuie să decidă între 44 şi 45. Nu pot exista ca fiinţe de sine stătătoare în tabăra celor care împart totul la doi, şi nu pot forma un cuplu în tabăra celor pentru care unu este singurul număr acceptat. În definitiv, în lumea filmului lui Lanthimos, oamenii nu pot exista în forma în care au fost creaţi, trebuie să încapă într-un Pat al lui Procust sau să renunţe la calitatea de a fi om. O tragi-comedie neagră, mustind de un cinism ascuţit şi învăluită într-un absurd asumat, The Lobster este un film unic şi, probabil, o viitoare referinţă pentru un nou gen de filme.
The Lobster
Premiul juriului, Cannes 2015
Ţara: Irlanda, Marea Britanie, Franţa, Grecia, Olanda, 2015
Durata: 118 minute
Regie: Yorgos Lanthimos
Scenariu: Yorgos Lanthimos şi Efthimis Filippou
Imagine: Thimios Bakatakis / Montaj: Yorgos Mavropsaridis / Sunet: Johnnie Burn
Cu: Colin Farrell (David), Jessica Barden (Femeia căreia îi curge sânge din nas), Rachel Weisz (Femeia mioapă), Olivia Colman (Directoarea hotelului), Ashley Jensen (Femeia cu prăjituri), Ariane Labed (Camerista), Angeliki Papoulia (Femeia fără inimă), John C. Reilly (Bărbatul peltic), Léa Seydoux (Şefa Solitarilor), Michael Smiley (Solitarul cu iepuraşi), Ben Whishaw (Bărbatul care şchiopătează)