Night Watch/ Nochnoy dozor - Cooperativa efectelor speciale merge ireproşabil

Judecînd după buzduganul mediatic pe care l-a trimis la înaintare, Rondul de noapte / Night Watch / Nochnoy dozor e, cum se zice, supărător, în romgleza frazeologică, un "must". L-am văzut graţie bunăvoinţei angajaţilor de la cinematograful "Glendale", care au trecut peste legea minimului de 4 spectatori în sală. Am fost singură, ca Stalin (vorba cuiva), urmărind filmul rusesc cu cel mai mare succes de spectatori din toate timpurile, filmul care în 2004 a spulberat pe teren propriu Stăpînul inelelor - Întoarcerea Regelui şi Omul-Păianjen 2, filmul care a reprezentat Rusia la cursa pentru nominalizările la Oscar, filmul realizat cu un megabuget, cu un extraordinar efort de energie. Datorită succesului, filmul a fost preluat pentru a fi distribuit în Statele Unite şi în străinătate de Fox Searchlight. Vor urma celelalte două părţi ale trilogiei ce ecranizează romanele scriitorului Serghei Lukianenko - Day Watch şi Dust Watch.

Sincer, impresia lăsată de film n-a fost una din cale-afară. Înţeleg orgoliul patriotic al ruşilor care au dat năvală să vadă prima superproducţie autohtonă care poate sta alături de Stăpînul inelelor sau Matrix. Şi eu mi-aş rupe ciorapii la coadă la un film românesc asemănător. Dar pentru publicul ne-rus Rondul de noapte nu prea face diferenţa, decît prin faptul că e vorbit în ruseşte. Tema, subiectul, motivele nu sunt noi, e vorba, ca în atîtea alte filme, de eterna luptă dintre Bine şi Rău, reprezentate de Gesser şi Zavulon, personaje nemuritoare care acum 1000 de ani au semnat un pact de neagresiune, dînd fiecărui om cu puteri speciale (un Celălalt) liberul arbitru, adică şansa de a alege dacă să fie de partea Luminii (a Rondului de Noapte) sau de partea Întunericului (a Rondului de Zi). Mie, una, mi-ar fi plăcut să văd un SF de genul ăsta altoit pe o realitate foarte terestră, pe o Moscovă cu femei grăsune în alendeloane, care vînd rujuri în piaţă. Realitatea rusească e destul de ştearsă şi de conformistă pe ecran, fiind aranjată astfel încît să fie întunecată şi morbidă, dar fără accente locale.

De acord, regizorul Timur Bekmambetov poate sta la aceeaşi masă cu orice regizor american de blockbuster-uri, fără să fie nevoit să pocnească cu pantoful în ea. Are mînă forte, iar echipa lui de colaboratori e la înălţime, dar parcă e prea evidentă dorinţa asta de a le da clasă americanilor. Fiecare minut e suprasaturat de efecte. Camera de filmat e uneori de-a dreptul isterică, montajul desface firul în patru, iar rezultatul e un hăis-cea, impresionant, ce-i drept, dar lipsit de stil. Elementele-originale (!) ar fi femeia transformată în bufniţă şi roiurile de ciori şi insecte. Scenariul e şi el suficient de îmbîcsit ca să îţi creeze senzaţia că nu prea înţelegi ce se întîmplă (deşi, paradoxal, povestea e foarte simplă). Scenariul a fost aşa, ca o oală în care au intrat de-a valma lupta dintre Bine şi Rău, vampiri, lumea Întunericului ca o lume de dincolo, un avion pe cale să se prăbuşească, un ciclon care ameninţă Moscova, deci cam tot ce e la zi în mitul Alesului / teoriile soteriologice (pornite de la Războiul stelelor, spălate în Matrix) ori miturile înrudite şi mai proaspete ale cataclismelor naturale. Faptul că aceste ingrediente nu sunt mai aerisit amestecate diminuează mult efectul filmului. De fapt, senzaţia e tot timpul că aştepţi să înceapă filmul de-a binelea. În rest, cum am spus, cooperativa meşteşugărească a cascadelor şi efectelor speciale merge ca unsă.