Filmul Limbo, regizat de Konstantina Kotzamani este cea mai bună proiecţie pe care am văzut-o în cadrul BIEFF 2017. De o simbolistică subtilă, dar extrem de profundă şi cu imagini care frizează suprarealismul, Limbo este o parabolă care pune în discuţie trei teme fundamentale ale umanităţii - religia, maturizarea şi teama de necunoscut. Doisprezece băieţi se joacă pe o plajă, explorează realitatea ostrovului în care trăiesc şi îşi dau frâu liber imaginaţiei. Conflictul ia naştere atunci când un copil nou îşi face apariţia în rândul lor. Este vorba despre un băiat care suferă de albinism. În mod absolut natural, confruntaţi cu realitatea unei fiinţe pe care nu o înţeleg şi nu o percep ca fiind asemenea lor, cei doisprezece băieţi construiesc o legendă în jurul noului venit, despre care sunt convinşi că este un soi de spirit malefic. În acelaşi timp, zvonurile despre o balenă eşuată pe plajă le hrănesc şi mai mult imaginaţia, aceştia asimilând animalul cu o creatură mitică ce are nevoie de un sacrificiu uman.
Filmul regizoarei Konstantina Kotzamani poate fi asociat unei parabole biblice şi rescrie povestea lui Isus, dar cu personaje copii. Cei doisprezece băieţi reprezintă apostolii, iar nou-venitul, cu alura sa tragică şi cu misterul care îl deosebeşte de semenii săi este un Isus-copil, care îşi accepta soartă cu resemnare. Întocmai precum personajul biblic, băieţelul albinos nu aparţine în totalitate acestei lumi. Devitalizat, lipsit de culoare, el este parte spirit, parte materie şi, deşi păşeşte în lumea fizică, viaţa lui se desfăşoară la un nivel spiritual. Nu întâmplător a ales Konstantina Kotzamani ca acest personaj să sufere de albinism. Făcând referire la mituri străvechi care asociază albinismul cu magia şi spiritualitatea, regizoarea a imaginat un personaj ce iese în evidenţă şi stârneşte teamă şi fascinaţie deopotrivă. Mai mult, atitudinea acestui personaj faţă de ceea ce i se întâmplă rescrie traseul biblic al celui pentru care soarta nu reprezintă un mister, iar alegerea personală joacă un rol foarte puţin important.
Desigur, referirile la Biblie sunt evidente, dar acestea nu sunt singurele elemente mitice pe care Konstantina Kotzamani le foloseşte în filmul său. Ostrovul aproape izolat de lume, unde clădirile se reflectă în oglinda încremenită a apei, poate fi asociat unui spaţiu de trecere dintr-o lume către o alta. În mitologia greacă şi nu numai, apa joacă un rol extrem de important - ea este un soi de liant între lumea spiritelor şi cea fizică, iar sufletele ajung acolo după moarte pentru a fi transportate de Caron în luntrea sa către lumea lui Hades. Aşa cum sugerează şi titlul filmului, atât cei doisprezece băieţi, cât şi nou-venitul, se află în acest purgatoriu aşteptându-l pe Caron sau evenimentul decisiv care să îi elibereze. Balena eşuată, monstrul mitic apărut deodată din neclintirea apelor este asociată acestui eveniment, dar, la fel ca în mitul străvechi, există un preţ care trebuie plătit. În acest caz este vorba despre un sacrificiu pe care copilul albinos îl presimte şi îl acceptă ca atare.
Dincolo de alegoria religioasă, Limbo poate fi privit şi din perspectiva unui traseu de iniţiere pentru cei doisprezece băieţi. Blocaţi la graniţa dintre copilărie şi maturitate, aceştia au un drum de parcurs la finalul căruia vor învăţa să îmblănească necunoscutul sau se vor lăsa devoraţi de acesta. Ideea sacrificiului rămâne, însă, deoarece maturizarea în sine presupune sacrificarea copilăriei pe altarul timpului. Pentru ca maturizarea să aibă loc, trebuie să existe un eveniment decisiv. Întrebarea care rămâne în urma vizionarii acestui film este ce reprezintă acest eveniment. Este vorba despre învingerea fricii de necunoscut prin drumul pe care îl parcurg băieţii către balenă? Sau este vorba despre sacrificiul inocentului şi mutilarea conştiinţei? Ambele întrebări îşi găsesc răspunsurile în film, invitând la dezbatere şi provocând pe marginea unui subiect extrem de complex. O producţie spectaculoasă, ale cărei imagini rămân în mintea spectatorului, Limbo este asemănător unei iluzii optice - conţine în interiorul său imagini antagonice care se dezvăluie în funcţie de perspectiva spectatorului.
Deşi am dedicat aceasta cronică filmului Konstantinei Kotzamani, nu aş putea să închei fără să menţionez celelalte două producţii care mi-au atras atenţia în cadrul competiţiei Searching for transcendence. Este vorba despre 489 Years, în regia lui Hayoun Kwon şi Sisyphus 2.0, regizat de Luiza Pârvu şi Toma Peiu. 489 Years este o animaţie spectaculoasă despre zona demilitarizată dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud, în care spectatorul este invitat să pătrundă într-un mod extrem de intim, din unghiul aceluia care trăieşte întâmplările narate.
Sisyphus 2.0 este un colaj din înregistrări reale surprinse de camerele de filmat urbane, având diferiţi protagonişti şi concentrându-se pe descoperirea sensului într-o lume care este, pentru fiecare în parte, copia fidelă a dealului pe care îl urcă şi coboară Sisif la nesfârşit, împingând bolovanul propriilor alegeri.