Vivaldi şi Anotimpurile este o producţie a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, Compania "Liviu Rebreanu", iar regia, coregrafia şi scenariul sunt semnate de Gigi Căciuleanu după o idee de regie şi concept spaţial al lui Dan Mastacan. Premiera a avut loc în data de 30 septembrie 2015, la Sala Mare a teatrului.
Odată cu ideea fizicii coregrafice, identificată în acest spectacol, să ne întoarcem şi la sunet, componentul esenţial şi totodată fabulos al acestui spectacol. Sunetul, muzica. Cele patru Anotimpuri ale lui Vivaldi, patru diamante ale Barocului pe care se asigură baza neclintită a acestei producţii. Antonio Lucio Vivaldi (născut în Veneţia la data de 4 martie 1678 şi decedat la Viena în data de 28 iulie 1741) a fost un compozitor italian, totodată şi preot catolic, impresar şi violonist. Este considerat cel mai de seamă reprezentant al Barocului muzical veneţian. Anotimpurile (în italiană Le quattro stagioni) au fost compuse de Vivaldi în jurul anului 1723 şi au fost publicate pentru prima dată în 1725 la Amsterdam. Fiecare anotimp este fragmentat în trei părţi: allegro-largo-allegro, allegro-adagio-presto, allegro-adagio-allegro, allegro-largo-allegro. Vivaldi a ataşat câte un poem pentru fiecare concert, pentru a da o mică explicaţie anotimpurilor şi a ceea ce evocă acestea - istoria susţine că poemele au fost scrise de el însuşi. Poezia a venit, aşadar, în întâmpinarea muzicii. Aceste detalii au condus la ceea ce numim astăzi muzică cu element narativ.
Un alt element sonor important a producţiei este un sonet interpretat în două limbi de o actriţă şi un actor (Monica Ristea şi Csaba Ciugulitu). Sonet baroc VII scris de Beney Zsuzsa este tradus în limba română de Paul Drumaru, iar în spectacol versurile în limba română sunt intercalate cu cele în limba maghiară. Din nou, poezia se îndreptă către muzică. Acelaşi joc bilingv reiese şi din scena de la masă, în care sunetul este format din intervenţiile vocale scurte şi curioase ale actorilor (Ce?, Cum?, Da, dar de ce?, Eu cu cine votez?, Cine?, etc.). Apoi mai e Cessate omai cessate, arie compusă tot de Vivaldi şi inclusă în spectacol în forma unui moment coregrafic al cărui actant principal este un măr, şi care moment precede, de fapt, scena de la masă. Tradus în termeni populari, titlul ariei ar suna ca o întrebare retorică - "a înceta sau a nu înceta" - ceea ce şi reprezintă jocul actorului cu mărul. Este un dans cu mult umor, dar în acelaşi timp încărcat cu durere profundă, care provine tocmai din acea dilemă de a alege: cessate omai cessate.
Anotimpurile lui Vivaldi şi ale lui Căciuleanu depăşesc condiţia muzicii şi se ridică la un nivel al teatrului coregrafic. Un ansamblu de actori şi dansatori, un cuplu de dansatori care întruchipează personajele principale, o poveste, poveşti, dans, muzică, anotimpuri. Acestea sunt cuvintele cheie care ar putea caracteriza producţia. Bineînţeles că într-un spectacol coregrafic, dansul este cel care ocupă rolul principal, dar tot atâta atenţie merită şi sunetul său.
Sunet: muzica, bătăile pantofilor, alunecarea corpului pe podea, şuieratul costumelor albe şi largi ale cuplului principal, alergările actorilor cu tropăituri elegante şi gâfâitul tipic omenesc. Fizica a precizat că sunetul circulă cu o viteză de 343 m/s (metri pe secundă) în aer, cu 1.484 m/s în apă, iar cu 4.540 m/s în sticlă. Această viteză în aer relativ cald este suficientă pentru a transmite sunetul spectacolului, pentru a asigura impactul dorit şi pentru a stârni emoţia în spectator. Sunetul se naşte atât în urechea medie, cât şi în suflet. Undele sonore fac să vibreze atât timpanul, cât şi conştiinţa. Este oare anatomie? Sau este fizică? Psihologie? Este de fapt dulcea împletire a acestor trei. Astfel capătă un sens superior şi afirmaţia lui Gigi Căciuleanu din cartea sa cu titlul Vânt, volume, vectori, conform căreia: "Fiecare parte a corpului are un suflet propriu. Un caracter şi o personalitate proprii."
Dacă fiecare parte a corpului poate avea o viaţă aparte, atunci de ce nu ar fi posibil ca un om să întruchipeze şi să interpreteze doar o parte a corpului? Sau un grup de dansatori / actori să simbolizeze prin mişcarea lor un segment sau un organ al corpului? Dincolo de anatomie, organele şi membrele noastre funcţionează conform legilor fizicii: bătaia inimii are o frecvenţă, piciorul care se plimbă are un unghi în care se flexează, expansiunile plămânilor la respiraţie îşi stabilesc o perioadă, ochii urmăresc imaginea, urechile urmăresc sunetul, degetele îşi au propria coregrafie chiar şi atunci când scriu rândurile acestea.
Vivaldi şi Anotimpurile face ca această corespondenţă să fie cât mai vizibilă spectatorului, folosind totuşi o metodă cât se poate de subtilă. Coregrafiile nu ne dau explicaţii şi nu arată nimic concret, ci doar ne fac să intuim ceva (ceva foarte puţin şi abia perceptibil) printr-un dans foarte elegant şi nobil. Aceste imagini anatomico-artistice se nasc de fapt în subconştientul spectatorului. Apelez aici la afirmaţia lui Friedrich Dürrenmatt, pe care (întâmplător) am găsit-o într-o carte de fizică cuantică: "Absurdul este prezent în operele mele, aşa cum apare el şi în mecanica cuantică. Este acel punct de încordare maximă, în care logica şi realitatea se rup definitoriu." (Friedrich Dürrenmatt în Toró Tibor, Kvantumfizika, művészet, filozófia)
"Corpul este un templu asimetric ce evoluează în interiorul unui ansamblu de temple asimetrice." - scrie Gigi Căciuleanu. Ce putem înţelege prin aceste temple? Posibilitatea răspunsurilor bănuite este mare, fiecare îşi poate interpreta întrebarea în felul său. Pentru mine, în schimb, sugerează spaţii bi- şi tridimensionale, intersectate, atât paralele, cât şi perpendiculare, concave, regulate şi neregulate, un templu al spaţiilor în care se deplasează şi creează dansatorul. Templul actului dansat. În acelaşi timp, acest templu pe mine mă surprinde şi într-o cavalcadă de unde sonore, în care se intersectează muzica cu bătăile piciorului, salturile dansatorului cu respiraţia sa, emoţia născută în el cu bătăile inimii, tăierea aerului cu mişcarea braţelor şi sufletul care vrea să zboare. Toate poartă în sine caracterul sunetului, toate reprezintă câte o undă sonoră, fie aceasta fizică sau fie metaforică. Ceea ce am remarcat la acest spectacol, a fost chiar jocul acesta al sunetelor. Un joc poate insesizabil, dar dacă îţi închizi ochii, auzi şi percepi totul, de la respiraţia actorilor până la viorile lui Vivaldi. Totul. Închizi ochii şi prin sunet vezi toată coregrafia!
Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania Liviu Rebreanu
Vivaldi şi anotimpurile
Un spectacol de Gigi Căciuleanu, după o idee de regie şi concept spaţial de Dan Mastacan
Distribuţia:
Monica Ristea, Daniel Pop, Cristina Iuşan,Csaba Ciugulitu, Mihai Crăciun, Costin Gavază, Anca Loghin, Rareş Budileanu, Raisa Ane, Luchian Pantea, Georgiana Gherghu, Claudiu Banciu, Mihaela Mihai, Delia Martin, Cristina Holtzli, Alexandru-Andrei Chiran, Tiberius Vasiniuc, Sergiu Marocico, Bianca Fărcaş, Cristian Iorga, Laura Mihalache, Gabriela Bacali, Robert Oprea, Ştefan Mura.
Realizare decor, design costume şi concept afiş: Măriuca Ignat
Text: Sonet Baroc n:7 de BeneyZsuzsa, traducerea Paul Drumaru
Light design: Daniel Klinger
Asistent coregrafie: Cristina Iuşan
Asistent regie: Laurenţiu Blaga.