Va, vis et deviens - un pic prea liric, dar oportun...

Cu Va, vis et deviens, tradus la noi prin Trăieşte!, cineastul francez de origine română Radu Mihăileanu a trecut la un cu totul alt registru stilistic decît cel cu care ne cucerise în Train de vie. E drept, subiectul nu mai e asemănător, deşi e. Dacă în Train de vie evreii fugeau de Holocaust cu un tren-fantomă, povestea avînd aerul unui basm, cu fantezia şi umorul de rigoare, Va, vis et deviens e bine înfipt în realitate, fiind - se pare - primul film care se ocupă de exodul evreilor etiopieni spre Israel şi de Operaţiunea Moise, prin care israelienii şi americanii i-au adus pe aceştia, în 1984, în Israel. Deci cam greu să faci un basm plin de fantezie şi umor dintr-o istorie tragică recentă (4.000 de etiopieni evrei au murit, 8.000 au fost salvaţi), cu atît mai mult cu cît cineastul îşi aduce povestea pînă în prezent, consemnînd şi naţionalismul israelian, dar şi persecuţiile asupra etiopienilor care s-au dat evrei. Însă cele două filme au pe undeva o consecuţie logică. Eroii ambelor filme se numesc Schlomo, iar dacă finalul lui Train de vie îl prindea pe Schlomo în lagărul de concentrare, în debutul lui Va, vis et deviens îl găsim pe viitorul Schlomo, un puşti etiopian creştin, care îşi va spune Schlomo şi se va da evreu pentru a scăpa din tabăra de refugiaţi de undeva din Sudan.
Dramaturgic, cineastul îl urmăreşte pe eroul Schlomo în trei etape ale vieţii sale, iar titlurile lor sunt consemnate în titlul filmului. Va e copilăria, vis - adolescenţa, iar deviens - maturizarea. Va, vis et deviens e un bildungsroman, dar şi un film-document (a fost inspirat din fapte reale), un film al realităţilor de ieri şi de azi ale Israelului, care denunţă naţionalismul unor anumiţi israelieni şi somatizează tragismul existenţei evreilor etiopieni - singurii evrei dintre negri şi singurii negri dintre evrei.

Dar - şi acesta mi s-a părut cel mai înduioşător aspect al lui (negustînd deloc nici muzica peste măsură de lirică şi pe undeva şantajistă, care punea povestea pe o gamă nedorită) - e mai ales un film despre capacitatea femeii de a iubi şi ocroti. Toate personajele feminine din film sunt importante şi bine conturate. Ele reprezintă mai multe tipuri de feminitate, dar toate trimit la femeia originară. E mai întîi mama naturală a lui Schlomo, care are puterea să-l trimită din tabără, să-l salveze, cu riscul de a nu-l mai revedea. E pe urmă prima mamă adoptivă, evreica etiopiană care-l ia pe puiul Schlomo sub aripă, în Israel, spunînd că e copilul ei. E, mai ales, Yael, a doua mamă adoptivă, israelianca ce mai are doi copii acasă, dar care ajunge să o iubească mai mult pe răţuşca cea urîtă şi să-i protejeze, cu tact, evoluţia. E, în fine, Sarah, femeia cu care Schlomo se va căsători, care îl iubeşte indiferent de culoarea pielii şi-i va da un fiu. Va, vis et deviens mi se pare, sub acest aspect, un delicat omagiu adus feminităţii înţelese drept capacitate de a da viaţă - în diferite moduri - şi de a iubi generos şi înţelept. Dar şi de a apăra, la nevoie, animalic obiectul iubit. De altfel, relaţiile lui Schlomo cu femeile sunt cele mai bine surprinse din tot filmul, mult mai sincer emoţionante decît tiradele despre toleranţa rasială ori pasajele liricoide despre dorul de casă şi de mama naturală, neinspirat transpuse prin discuţiile lui Schlomo cu mama prin intermediul Lunii de pe cer. Dacă tot suntem la capitolul neîmpliniri, să ne exprimăm şi dezamăgirea că umorul lui Mihăileanu nu răzbate decît de puţine ori.

În orice caz, Va, vis et deviens e un film care pare în alt fel destinat publicului larg decît era, la alt nivel, Train de vie. Dovada e Premiul Publicului obţinut în cadrul secţiunii Panorama la Festivalul de la Berlin.