Identitate - Va, vis et deviens

Va, vis et deviens începe în 1984, cu o vedere asupra unui lagăr de refugiaţi etiopieni din Sudan, unde facem cunoştinţă cu eroul, şi se încheie după aproape două ore şi jumătate, cu o vedere asupra unui lagăr identic, unde eroul s-a întors ca doctor, după 20 de ani. A spune despre filmul lui Radu Mihăileanu că este o epopee e corect, dar insuficient; "epopee" a ajuns să însemne orice chestie care durează peste două ore şi implică mulţimi. De fapt, unul dintre meritele filmului e acela de a ne reaminti că adevărata anvergură epopeică nu se măsoară după durată şi pompă, ci după distanţa pe care spectatorul simte la final că a străbătut-o alături de erou şi după consistenţa descoperirilor – senzoriale, emoţionale, intelectuale – de care a avut parte pe parcurs.

Ce parcurs! Eroul e un copil etiopian numit Şlomo, unul dintre cei 8.000 de "evrei negri" sau falasha, urmaşi ai regelui Solomon şi ai reginei din Saba, beneficiari ai grandioasei operaţiuni de repatriere (operaţiunea "Moise") organizate de Israel în 1984. Grandioasă, dar nu pe de-a-ntregul glorioasă: alţi 4.000 de etiopieni au murit pe drum; supravieţuitorii au trebuit să îndure umilinţa unei circumcizii simbolice (erau deja circumcişi, practicau religia mozaică de 3.000 de ani şi se trăgeau din stirpea regelui Solomon, dar nu şi din stirpea unei femei evreice), asta după ce fuseseră interogaţi sever pentru depistarea eventualilor impostori. Unul dintre impostori e micul Şlomo – în realitate, un copil creştin împins (practic îmbrîncit) de mama sa pe singura cale de scăpare din tabăra de refugiaţi, alături de o nouă mamă, o evreică bolnavă care îşi pierduse propriul copil. Abia ajuns pe Pămîntul Sfînt (care pentru el e doar un pămînt străin), Şlomo o pierde şi pe ea. O familie de francezi sefarzi din Tel-Aviv îl primeşte cu braţele deschise – deschise degeaba, căci Şlomo respinge instinctiv naturalizarea, procesul care l-ar transforma într-o fiinţă cu totul diferită de copilul mamei sale.

Va, vis et deviens, filmul unui om care cunoaşte din experienţă dezrădăcinarea, reconstituie tot procesul – contorsiunile şi convulsiile identităţii în efortul ei de autoconservare, noile rădăcini care se dezvoltă, vrînd-nevrînd, sub acţiunea timpului şi a nevoii de apartenenţă, fructele magnifice care pot rezulta din această resădire. De-aici durata: e nevoie de timp pentru a reda firescul acestei deveniri, spectaculozitatea ei difuzată în fibrele ţesăturii nespectaculoase a zilelor, a simplei continuităţi. Filmul începe în forţă şi s-ar putea să vă simţiţi uşor înghesuiţi de tragismul feţelor africane şi de vocea tînguitoare de pe coloana sonoră. S-ar putea ca unele dintre ideile dramaturgice ale lui Mihăileanu (de exemplu, faptul că adolescentul Şlomo îşi revarsă sentimentele păstrate pentru adevărata lui mamă în scrisorile de dragoste pe care le compune în beneficiul unui coleg) să vi se pară prea convenţional-"drăguţe", iar unele elemente arhitectonice (reîntîlnirea cu doctorul din tabăra de refugiaţi) – cam puse cu mîna. Şi mulţi vor spune că finalul e prea mult. Dar în general, evoluţia lui Şlomo e relevată prin notaţii scurte, judicioase: iniţierea lui în disconfortul diferenţei rasiale se petrece în prima zi de şcoală, cînd o fetiţă încearcă să-i ia vopseaua cu degetele.

Cele mai bune momente au un fel de intensitate suspendată – sînt ca nişte climaxuri fără opinteală şi fără repercusiuni bubuitoare: atunci cînd Şlomo e ostracizat de colegi şi de părinţii lor, ca purtător al unei imaginare epidemii africane, mama lui adoptivă (Yael Abecassis, superbă – toate cele trei mame sînt superbe) sare în mijlocul persecutorilor şi, ca să arate cît de inofensive sînt bubiţele de pe faţa lui, le linge ca o leoaică întărîtată; la prima lui oră de Thora, Şlomo, care în zadar a încercat să se ascundă în spatele unui coleg, e întrebat cine e fondatorul religiei sale şi izbucneşte într-o turuială şocantă despre Iisus. Va ajunge să cîştige un concurs de dezbateri pe teme religioase, la care s-a înscris pentru o fată. (După cum a dovedit cu Train de vie, Mihăileanu e în relaţii calde cu tradiţiile cinematografului şi ale teatrului popular: ştie exact cît de antipatic trebuie să-l găsim pe principalul concurent al lui Şlomo.) Între timp, copilul s-a transformat într-un adolescent dificil, dar frumos (mai ales atunci cînd dansează: corpul lui răspunde în limbaj african la muzica evreiască). E plăcut să constaţi că relaţiile lui fluctuante cu ţara şi cultura de adopţie, trecerile bruşte de la acceptare la respingere, se mulează acum pe mecanica oricărei adolescenţe normale, pe alternanţa ei de extaze şi căderi: e pe drumul cel bun. Nu trebuie să fii neapărat evreu sau să fi trăit zbuciumul transplantării, ca să recunoşti drumul acesta şi să te bucuri de el; nu-ţi trebuie decît o doză de respect, amestecat cu mirare, pentru aventura – în acelaşi timp prozaică şi fantastică – pe care o reprezintă crearea unei identităţi. Mulţi factori au un cuvînt de spus aici, în bine sau în rău, şi Va, vis et deviens e făcut cu aspiraţia (rară în cinema, care cultivă scara epopeică, dar nu şi răbdarea necesară) de a-i cuprinde pe toţi.