Un film titanic - Va, vis et deviens

După decernarea premiilor Cesar, mass-media românească a preluat cu îndreptăţită încântare ştirea că Radu Mihăileanu a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu pentru filmul său Va, vis et deviens. Bucuria a fost atât de mare, încât vestea s-a revărsat pe hârtie şi pe site-uri aproape exclusiv referitor la regizorul de origine română, neglijându-l pe Alain-Michel Blanc, partenerul său co-scenarist. Dacă meritele scenariului sunt împărţite între cei doi, cele ale regiei rămân, în întregime, ale lui Radu Mihăileanu. Şi ele nu sunt puţine, după cum o atestă şi alte premii obţinute până în prezent, după cum nu e exclus să mai cucerească premii şi în viitor.

Mai întâi, trebuie să apreciem iscusita disponibilitate de a adapta stilul naraţiunii la subiect. Un "stil jurnalistic de bună calitate", după cum a observat prompt presa. Un stil derivat din febrilitatea documentaristului ataşat trup şi suflet de personajul descoperit - să spunem - aleatoriu şi preocupat mai apoi să urmărească soarta şi devenirea ulterioară a acestuia. Traiectul iniţiatic al lui Shlomo, micuţul etiopian creştin ajuns în Israel în anii '80, care îmbrăţişează de nevoie religia mozaică, e un drum presărat cu infinite obstacole în calea devenirii sale. Toate aceste praguri-încercări sunt închegate în etape sugestive, dramatice, cu rol determinant în cunoaşterea şi asumarea încâlcitelor cutume ale vieţii. Salvat de la foamete şi moarte - fraţii lui au murit în Etiopia -, Shlomo descoperă în "ţara unde curge lapte şi miere" că lucrurile nu stau pe roze nici aici. Se loveşte de problemele legate de integrare, cunoaşte feţele rasismului, consecinţele apartenenţei la o altă cultură, descoperă delincvenţa juvenilă, intoleranţa. Este adoptat de o familie de vorbitori de franceză din Tel Aviv, cu vederi de stânga, dar societatea civilă conservatoare nu vrea să le dea falaşilor (evrei etiopieni de rasă neagră) - căci am uitat să vă spun, Shlomo e negru sau mai degrabă roşu, cum îl va găsi Sarah, viitoarea lui soţie - deci nu vrea să le dea falaşilor statut de adevăraţi evrei. Dar bietul Shlomo este un intrus şi printre aceştia. Salvat de tatăl adoptiv de la o forţată circumcizie, eroul va fi într-o permanentă căutare a propriei identităţi, ascunzându-şi trecutul şi apărându-şi în intimitate tezaurul valorilor secrete, moştenite.

Felul în care regia urmăreşte acest fir narativ cu valenţe de calvar al supravieţuirii, fără a aluneca în melodramă, nuanţând parcimonios, dar elocvent, aspectele vieţii intercomunitare ameninţate la tot pasul de conflicte duce la o reuşită de substanţă în radiografierea socială a zonei. Filmul lui Radu Mihăileanu deschide o breşă într-o lume a convieţuirii tensionate trecute prin conştiinţa unui tânăr în formare care-şi caută drumul şi locul printre semenii săi. Care-şi afirmă dreptul la viaţă. Puterea de a radiografia tumultul şi contrastele acestei lumi face din Va, vis et deviens un film titanic, robust, plin de forţă comunicaţională, tulburător pentru timpurile pe care le trăim, cu o problematică extrem de pătrunzătoare în tainele existenţei.

Prin îndemnul din titlu ("Du-te, supravieţuieşte şi fii cineva!") dat de mama adevărată a eroului, când acesta e forţat de ea să se alăture evreilor etiopieni transmutaţi din Sudan în Israel în cadrul operaţiunii ultrasecrete "Moise", dar şi prin structura introvertită a băieţelului crescut printre străini, Shlomo îmi aminteşte de Momo al lui Emile Ajar (alias Romain Gary) din Ai toată viaţa înainte. Momo este un copil arab, orfan, crescut de o evreică. Atât Shlomo cât şi Momo (vocabule parcă înfrăţite întru nefericire şi speranţă) sunt ajutaţi, sprijiniţi să înfrunte greutăţile vieţii, trecând curajos peste obstacolele impuse de norme sociale prăfuite sau de canoane etnice sau religioase în contratimp cu pulsul vieţii. Mai mult chiar, continuându-l pe Momo al lui Gary, Shlomo al lui Mihăileanu împlineşte un deziderat existenţial: răzbate şi reuşeşte să-şi afirme personalitatea într-o lume tulbure şi turbată în acelaşi timp, excedată de prejudecăţi păguboase. E vorba, de fapt, despre afirmarea valorilor umanitariste într-un discurs cinematografic de excepţie. Nu am nimic să reproşez acestui film, decât că, abordând un limbaj atât de insinuant în conştiinţe, nu reuşeşte să ridice vălul de pe aceste conflicte meschine şi obtuze ca să ne facă, în sfârşit, mai buni.