Odaia de la drum, a bună, era mai friguroasă, soba cu plită era în odaia mare, open space - şi dormitor şi bucătăria bunicilor - iar aici, unde dormeam în vacanţă era mai rece. Mă încălzeam sub plăpumile grele, însă o parte din friguri veneau de deasupra capului. Acolo unde Sfîntul Gheorghe învingea a mia oară balaurul, într-o reproducere naivă, în care Partea Întunecată a Forţei era pictată sub formă de diavol. Mi-era frică dar eram şi fascinat de figura uşor mirată a copitatului, surprins parcă de violenţa unui Sfînt încruntat şi foarte agresiv. Efectul era oarecum invers şi, pentru un necredincios venit din altă cultură - un Vineri de culoare-debutant în ale civilizaţiei - era greu să realizeze care e adevăratul cavaler Jedi al ortodoxiei.
Îmi place pictura clasică, nu-mi plac, dar îi respect pe suprarealişti pentru imaginaţia lor figurativă sau mai degrabă nonfigurativă, însă mărturisesc că nu m-am oprit la Prado în faţa Grădinii Desfătărilor Umane, la pièce de résistance a lui Hieronymus Bosch. Poate mi s-a părut mult prea modernă. Bănuiesc că Dali s-a inspirat subliminal din el, cînd a revenit pe piaţa şevaletelor cu Ispitele Sfîntului Anton călare pe elefanţii lui cu picioare de păianjen. La Prado ştiu că l-am vînat adolescentin pe Goya cu Maya lui tolănită în două ipostaze, şi l-am admirat intrigat cu Colosul său, dar mai degrabă cu Saturn devorîndu-şi fiii, în degradarea artistică pusă pe seama nebuniei. Dar bănuiesc mai degrabă un umor pişicher (mai foloseşte cineva cuvîntul ăsta?) de bătrîn arogant care a văzut şi a pictat tot ce-au vrut muşchii lui. Flexori.
La Lisabona n-am vizitat muzeul cu tripticul lui Bosch, despre care vorbeşte, cu o voce feminină atît de senzuală, documentarul Ispitirea Sfîntului Anton. Lîngă ocean pare păcat să stai închis într-un muzeu şi să nu admiri basoreliefurile măcinate de aerosoli.
Însă pierzi.
Pierzi figurile diavoleşti, unele chiar simpatice, care-l ispitesc pe Sfîntul din deşert să călătorească în zbor, călare pe o broască cu aripi, răstignită. Pierzi peştii zburători dinţoşi care i-ar produce pînă şi Întîiului Pescar (din Teleorman) al ţării o revelaţie mistică. Urmată, sperăm, de o auto-exilare la dracu-n praznic, pentru ispăşirea păcatelor lumeşti. O ipoteză supranaturală, bineînţeles, la fel cu cea formulată de criticii lui Hieronymus Bosch, care-l acuzau de erezie sau apartenenţă la nu-ştiu-ce cult secret. Tripticul şi-a găsit locul pe peretele castelului regelui Filip al II-lea al Spaniei, catolic fervent. Care n-ar fi dormit în vecii vecilor cu ereziile deasupra capului, într-o cameră friguroasă. Din castel.
Bănuiesc că regele stătea seara în faţa picturii lui Bosch, cu o lumînare în mînă, iar lumina flăcării ce tremura pe pereţi îi crea senzaţia unui futurist ecran LCD. În care corăbiile spaţiale aşezate pe monştri marini zburau într-o fascinantă Dezlegare la peşte. Ca o emisiune-tabloid înainte de timpuri. De timpurile în care televiziunile îşi expun colecţia de struţo-cămile siliconate în menajeria lui Capatos. Sau a lui Cesnavicius.
De ce triptic?
O introducere, un deznodămînt şi-o încheiere clasică a poveştii biblice. Sau un binging executat seară de seară de cinefilul Filip.
Pe fundalul piesei centrale a tripticului arde o cetate, în film figurile vin animate din spate spre privitor, măcelărindu-se metodic cu sunete şi imagini scoase parcă din jocurile video de pe tablete. Par secvenţe dintr-un Minecraft mai rotunjit. Sînt curios cum ar arăta un documentar animat, în acelaşi fel, despre Cina cea de Taină a lui da Vinci. Bănuiesc că fundalul sonor ar fi un zgomot enervant de tacîmuri, presărat cu strigătele şefului de sală:
- Nota la masa celor 13. 30 de arginţi pentru domnul Iuda!
Interesantă şi distonanţa între înşiruirea de nenorociri abătute asupra bietului sihastru Anton, refugiat în deşert tocmai pentru a scăpa de ispite, incendii, cangrene, epidemii şi boli, totul pe fondul suavei voci a povestitoarei engleze. Prietenii-ucenici ai Sfîntului îl găsesc însă pe bietul om în locul torturii şi îl conduc în altă parte, salvîndu-l. Ceea ce poate însemna că şi cel mai retras om poate fi găsit şi salvat de către prietenii săi. Sau, în cazuri mult mai tulburătoare şi prea puţin artistice, poate fi găsit de către angajaţii de la Fisc. Dar pictorul nu e chiar atît de crud încît să-l consemneze pentru posteritate pe Sfîntul Anton chinuit de Administraţia Fiscală. Fiindcă, nu-i aşa, de monştrii cu cap de peşte şi gheare de fiară mai poţi scăpa.
În fine, procedeul cinefil de a dubla caleidoscopic imaginile mişcătoare ale tripticului, îşi găseşte în finalul documentarului motivaţia: sînt cei doi ochi în care s-au reflectat păcatele lumeşti surprinse de vîrful pensulei lui Hieronymus Bosch. Care pare, dacă mi se permite comparaţia, un hipster al picturii suprarealiste de secol XIV, avant la lettre.
(Mihai Găinuşă este jurnalist.)
The Temptation of Saint Anthony, Hieronymus Bosch / Ispitirea Sfîntului Anton, Hieronymus Bosch (Franţa, 2016) este programat la Bucureşti, în format VR (realitate virtuală), pe 5 şi 6 mai 2017, între orele 11:00-19:00, la Muzeul Naţional de Artă al României.
Cea de a XXI-a ediţie a FFE 2017 se desfăşoară în Bucureşti (4 - 11 mai 2017), Iaşi (12 - 14 mai 2017), Tîrgu Mureş (19 -21 mai 2017), Gura Humorului (19 - 21 mai 2017) şi Timişoara (26 - 28 mai 2017).
Programul complet: ffe.ro/2017//2017/programfilme.
Detalii suplimentare despre film: ffe.ro/2017/programfilme/hieronymus-bosch