Pseudo-cronica melomanului non-specialist - Bucharest Jazz Festival 2005

Sunt sigur că aţi aşteptat cu mare nerăbdare poveştile despre ce s-a putut vedea si asculta anul acesta la Bucharest Jazz Festival 2005. Din păcate, n-am putut fi mai prompt cu scrisorica, doar ştiţi ce activitate bogată desfăşor, dar iată, nu vă las nici anul acesta fără câteva impresii. Poate dacă aş fi beneficiat de un laptop, ca să-mi tastez opiniile chiar acolo, în sală, "la cald"...

Să vă spun drept, ediţia de anul acesta mi s-a părut uşor cam "umflată" şi obositoare, atât pentru organizatori (în faţa cărora trebuie să ne scoatem pălăriile - nu cred că-i uşor să faci un festival cu 33 de reprezentaţii în 11 zile), cât şi pentru spectatorul dornic a vedea şi asculta tot (ăsta fiind eu - nu am pierdut decât: prologul Mr.Blues AGW, introdus în data de 15 - se pare ca a umplut sala Arcub; şi primul recital din data de 17, când n-am reuşit să ajung la timp).

Nu mă pot abţine să nu blamez ideea organizatorilor de a programa reprezentaţii din cadrul festivalului, în locaţii diferite, la aceeaşi oră! Din această cauză am pierdut şi concertul de lansare a albumului scos de Nicolas Simion & Paris Transylvania Express, care concert, din câte îi ştiu eu pe N.Simion şi pe ceilalţi membri ai grupului, trebuie să fi fost o reprezentaţie de neuitat. A trebuit să mă mulţumesc doar cu achiziţionarea albumului.

Încă o vorbă de dojană pentru neglijenţa organizatorilor de a emite şi un soi de abonament pentru toate spectacolele festivalului, la un preţ, să zic aşa, stimulativ, în condiţiile în care tarifele de intrare au fost destul de piperate, pentru unul care n-a lipsit în nici o zi (de altfel, cred că sunt singurul care a luat bilet în fiecare zi, ceilalţi indivizi despre care aş putea spune că i-am remarcat zilnic in sală, fiind prezenţi aproape sigur pe bază de invitaţie, după familiaritatea cu care discutau cu organizatorii sau cu interpreţii) şi a mai cumpărat şi albume...

Am să închei, totuşi, rândurile dedicate organizatorilor, cu aprecierea muncii şi mai ales a pasiunii de care dau dovadă, singura care-i poate face să lupte pentru aducerea, an de an, în acest extraordinar festival bucureştean, a unor valori jazz-istice indiscutabile.

Având în vedere numărul mare de reprezentaţii (33, cum vă spuneam) şi, mai ales, de interpreţi care au urcat pe scenă (număr scris cu trei cifre), de data asta am să vă povestesc doar despre cei care mi-au produs o deosebita impresie prin nivelul creativ şi/sau interpretativ al evoluţiei lor. Chiar şi aşa, veţi constata că lista este destul de lungă...

În primul rând vreau să vă vorbesc despre germanii Christof Lauer (saxofon) şi Jens Thomas (pian) - doi muzicieni fenomenali, ce ne-au oferit un recital zguduitor, alternând energia nestăvilită cu delicateţea, totul pe fondul unui nonconformism plin de naturaleţe. Recitalul a fost alcătuit din compoziţii proprii, alternate cu piese ce au ca punct de pornire compoziţii ale lui Sting, folosite ca pretext - şi prezentate ca atare, ca un prolog în manieră de interpretare şcolărească - pentru o dezvoltare ulterioara extrem de originală, într-un stil propriu ce atinge maniera free ori de avangardă.

Un alt recital senzaţional în registrul jazz-ului modern, ne-a oferit quartetul Mircea Tiberian (pian), Daniel Erdmann (saxofon), Jan Roder (contrabas), Michael Griener (baterie). Intrând pe scenă într-o ţinută relativ sobră (sacouri, chiar şi cravată), cei patru s-au apucat serios de treabă (adică de cântat), şi după numai o piesă, sobrietatea vestimentară intrase-n amintire - rămăseseră toţi numai în cămăşi, cu gulerele larg descheiate şi ceva mâneci suflecate. Pentru că recitalul lor, poate cel mai bun al lui Tiberian văzut de mine în ultimii ani, a fost constituit din compoziţii dinamice a căror interpretare solicită mare risipă de energie, energie neprecupeţită de nici unul dintre membrii quartetului, şi cu scurte interludii free ori avangardistice menite a restabili tensiunea în curs de disipare. Aştept cu mare interes albumul promis în formula menţionată.

Rămânând în sfera jazz-ului ultramodern, trebuie să elogiez prestaţia Blutopiei adusă din New York de către al nostru extraordinar pianist Lucian Ban. Dacă adăugaţi lângă Ban, Alex Harding (saxofon bariton), Hill Greene (bass) şi Bruce Cox (baterie) pe invitatul Cristian Soleanu (saxofon tenor şi sopran), veţi obţine una dintre cele mai remarcabile formule pe care am avut privilegiul să le admirăm la Bucureşti. Compoziţiile sofisticate, inspirate, ale lui Lucian Ban oferă saxofoniştilor Harding şi Soleanu prilejul de a-şi etala înalta măiestrie interpretativă şi deosebitul simţ al improvizaţiei, extraordinar susţinuţi fiind de o secţie ritmică aşa cum numai un cuplu american de culoare poate oferi (deşi, chiar în acest festival am văzut şi o secţie ritmică franceză de cel mai înalt nivel - Olivier Gatto & Benjamin Henocq). Trebuie să subliniez evoluţia lui Cox, evoluţie gata-gata să detroneze în memoria mea pe cea a Bateristului Fantastic pe nume Phil Maturano, adus în urmă cu doi ani de Nicolas Simion pe scena aceluiaşi festival. Şi în acest recital, exploziile de energie convieţuiesc perfect alături cu spaţii pline de sensibilitate ori de fonduri ritmice obsesiv crescătoare, alternativ cu cele descrescătoare. Iar Blutopia ne-a promis un album pentru luna noiembrie.

Glisând către domeniul electric, dar rămânând în generosul spaţiu al improvizaţiei contemporane, grupul East Village - în Open Formula, cum scrie pe excelentul lor dublu album (11) proaspăt lansat - demonstrează încă o dată că jazz-ul de valoare îşi păstrează şi chiar îsi amplifică savoarea în formele de expresie uşor neconvenţionale. În East Village vom găsi reuniunea rafinamentului (Marta Hristea - voce, Sorin Romanescu - chitară) cu inspiraţia componistică (Vlaicu Golcea - contrabas, Electric Brother - chitară), cu explozia de energie (Vlad Popescu - baterie), cu deosebita tehnică interpretativă şi a improvizaţiei (Sorin Romanescu, Vlad Popescu, Raul Kusak - claviaturi, din păcate absent la concert dar extrem de "prezent" pe albumul amintit), cu setea pentru tehnici noi (Vlaicu Golcea - programming, Electric Brother - live electronics) şi chiar cu graniţa spre alte teritorii, la modă (DJ Vasile). Şi, ca un condiment suplimentar, sau ca o compensaţie pentru absenţa lui Raul Kusak, pe un ecran de proiecţie a improvizat VJ Casa Gontz (live visuals).

Un alt moment extraordinar al festivalului mi s-a părut a fi recitalul de pian al lui Florin Răducanu. Dacă anul trecut mă uimea cu compoziţia sa de jazz simfonic interpretată în formulă de big-band, anul acesta F.R. ne-a oferit un nou proiect al său, numit Back To Bach. Dacă anul trecut consideram că "la numai 31 de ani este deja unul dintre cei mai importanţi compozitori, aranjori, orchestratori de jazz", acum am putut admira in extenso, pe parcursul inspiratelor compoziţii, atât posesia unei deosebite tehnici, de pianist clasic, cu larg registru interpretativ, de la tonalităţi pline de sensibilitate şi până la dezvoltări de forţă şi viteză vecine cu performanţa sportivă, cât şi reale aptitudini improvizatorice. Se para ca vom avea şanse să ne bucurăm şi de o înregistrare pe CD a acestui proiect.

Craig Bailey Quintet - Tribute to Cannonball Adderley - o nemaipomenită demonstraţie de interpretare, oferită de Craig Bailey (saxofon), Stjepko Gut (trompeta, flugelhorn), Giorgos Kontrafouris (pian), Olivier Gatto (contrabas), Keith Copeland (baterie). Un recital perfect, în care am întâlnit mari profesionişti ai jazz-ului, pe care sunt sigur că ar fi fost mândru să-i aibă alături Cannonball însuşi. De subliniat: virtuozitatea lui Craig Bailey, dublată de o importantă experienţă căpătată în colaborările cu mari nume; de asemenea, virtuozitatea dublată de un simţ muzical aparte a pianistului Giorgos Kontrafouris, aflat la porţile consacrării depline; vigoarea si rigurozitatea bateristului de 50 de ani, Keith Copeland; uşurinţa în adaptare a contrabasistului Gatto, izvorâtă tot din posesia unei excelente tehnici şi bun simţ muzical; sau excelenta şi dificila combinare a celor două sunete, sax + trompetă, alăturare care rareori mă poate face să aplaud - dar Gut şi Bailey posedă mai mult decât talent în mânuirea instrumentelor, încât la ei pare o joacă împletirea tonalităţilor în cea mai deplină armonie.

Când o legendă vie, dar în deplină putere precum bătrânul (aproape 77 de ani) saxofonist Benny Golson vine să-ţi cânte la câţiva metri distanţă, trebuie să fii pregătit psihologic, pentru că-n următoarele ore îţi vei dori, pe rând, să opreşti scurgerea timpului către finalul spectacolului, apoi să înveţi sa cânţi la saxofon, apoi uiţi că mai există şi altfel de valori muzicale şi eşti gata să renegi orice altceva te-a încântat cândva, stiluri, formaţii, etc., şi eşti gata de-a fi convertit, bop-ul hard îţi pare o religie al cărui propovăduitor fără cuvinte pare un duh ce te hipnotizează cu naturaleţea-i înnăscută şi blândeţea şlefuită în zecile de ani petrecuţi pe scene. Acelaşi lucru l-am simţit anul trecut la concertul pianistului George Cables. Pentru Benny Golson, saxofonul a devenit deja o prelungire a propriei fiinţe, fără de care n-ar mai fi el, Benny Golson. Pentru conformitate, voi menţiona aceeaşi redutabilă trupă de acompaniament (dar nu numai, pentru că bătrânul nu-i lipsit de generozitate şi îşi obligă partenerii de scenă să-şi etaleze, la rândul lor, apartenenţa la elita muzicienilor de jazz): Kontrafouris, Gatto, Copeland.

Pe lângă aceste recitaluri pentru care am, fără nici o reţinere, doar cuvinte de laudă, au mai fost câteva de valoare foarte bună, dar cărora le-a lipsit un nu-ştiu-ce (ba, la unele ştiu) pentru a le putea aşeza alături de cele şapte magnifice:

Sorin Romanescu (chitară), Vlaicu Golcea (contrabas), Vlad Popescu (baterie) - n-au avut nici un cusur, decât acela de a le lipsi Cristian Soleanu (saxofon), pentru a transforma trio-ul într-un quartet de aur, preferatul meu de pe scenele autohtone. Aşa cum s-a resimţit, într-un concert din urmă cu un an sau doi, lipsa lui Vlad Popescu, tot astfel, acum, lipsa lui Soleanu a provocat funcţionarea motorului în doar trei cilindri.

Badileiras / Jazz Samba do Mar Negro Quartet - sub acest derutant nume a evoluat fantasticul bassist româno-german Decebal Bădilă alături de Vlad Popescu (baterie), Cristian Soleanu (saxofon) şi brazilianul Marcinho Eiras (chitare). După cum sugerează şi titulatura grupului, recitalul s-a constituit pe muzică braziliană adaptată, cumva, la valurile Mării Negre, în maniera jazz. Extraordinari muzicieni, toţi cei patru ar fi meritat alăturaţi grupului celor şapte, şi doar saturaţia mea de moment faţă de prea multele grefe etnografice din festival m-a făcut să-i aşez în planul doi.

Acelaşi lucru l-aş putea spune despre etno-jazz-ul quintetului Teodora Enache (voce), Thodosii Spassov (kaval), Sasho Gigov (percutie), Pedro Negrescu (contrabas), Sorin Romanescu (chitara), şi invitatul lor, francezul Emy Drăgoi (acordeon).

De asemenea, am fost încântat de Jaroslaw Smietana Quartet (un chitarist uns cu toate alifiile prin Europa jazzistică, ce creşte pe lângă el trei tineri muzicieni de mare tehnicitate), încă o probă a valorii jazzului şi a fabricii jazz-men din Polonia.

Poate ar trebui sa mai menţionez aici câteva nume, practic am avut o singură mare dezamăgire (Eggnoise, din Cehia, care nici nu ştiu de ce au fost aduşi la festivalul de jazz).

Am să-l mai numesc doar pe dirijorul danez Christian Ancher Gron, care a făcut din recitalurile Big-Band-ului Radio două reprezentaţii absolut încântătoare, pline de nerv, cum nu m-aş fi aşteptat că vor ieşi vreodată, în ciuda valorii individuale ridicate a componenţilor, pentru că, în muzica aceasta cel puţin, nu totdeauna alăturarea unor valori va furniza valoare. Mai este necesar ceva. Acel "ceva" ce Ancher Gron posedă din plin, suficient ca să insufle strălucire şi Big-Band-ului.