Este vorba despre un experiment artistic, bazat pe piesa lui Tim Crouch, dramaturg, actor şi regizor britanic, cunoscut mai ales pentru modul în care chestionează în textele sale convenţiile teatrale, făcând din public un partener de dialog. Conform lui Crouch, "teatrul în cea mai pură forma a sa, este o formă de artă conceptuală. Nu are nevoie de decoruri, de costume, de cârje, ci el există în mintea publicului." Ineditul spectacolului lui Bobi Pricop constă în faptul că unul dintre cei doi actori se află la prima întâlnire cu textul, chiar în timpul reprezentaţiei. În descendenţa altor actori invitaţi, precum Claudiu Bleonţ, Anamaria Marica, Cezar Antal, Paul Chiribuţă, Ana Ciontea, şi alţii, Marius Turdeanu a acceptat provocarea de a urca pe scenă alături de actorul Teatrului Tineretului, Mircea Postelnicu, şi de a se lăsa ghidat de acesta într-un demers artistic surprinzător şi tulburător de la un capăt la altul. "A fost... interesant (ca să nu zic greu, groaznic). Cel mai greu a fost să aştept toată ziua să vină ora 22:00 şi să înceapă odată! După aceea, am încercat doar să mă las dus în poveste de Mircea Postelnicu, pe care l-am cunoscut cu 25 de minute înainte. Şi-i mulţumesc, atât lui, cât şi lui Bobi Pricop, pentru că am slăbit două kilograme.", spune actorul sibian.
Piesa lui Tim Crouch are drept punct de plecare opera de artă plastică An Oak Tree, a lui Michael Craig-Martin, în fapt o instalaţie, ce cuprinde un pahar de apă, aşezat pe o etajeră de sticlă, alături de un text prin care privitorul este chemat să accepte convenţia transformării substanţei fizice a paharului cu apă în cea a unui stejar. Spectacolul lui Bobi Pricop vorbeşte şi el despre transsubstanţializare. Andrew Smith (Marius Turdeanu), un tată a cărui fiică murise într-un accident de maşină, se prezintă la un show de hipnoză în căutarea unor răspunsuri. Hipnotizatorul (Mircea Postelnicu) nu e nimeni altul decât ucigaşul lui Claire. Andrew ştie asta, însă nu caută răzbunare, nu este venit pentru a cere socoteală. El are nevoie de ajutor, fiindcă în ultima perioadă crede cu tărie că fiica sa a devenit un copac. Între ei se creează o tensiune greu de suportat. Confesiunea e o formă de terapie. Textul pe care îl citesc împreună îi duce într-o călătorie mentală, o transă indusă, care merge până la dedublare şi inversarea rolurilor: Andrew (sau Andy, cum însuşi se prezintă) trăieşte momentul accidentului din perspectiva şoferului ("Eşti la volan. Cerul e purpuriu, albastru, gri... Ai treizeci de ani. Conduci înainte prin spaţiu şi timp."), iar hipnotizatorul din perspectiva victimei ("Ai doisprezece ani. Când voi număra până la trei, cobori de pe trotuar [...] Când voi spune ‹Dormi!› totul se opreşte."). Sugestiile sunt reciproce. Cele mai mici detalii, cele mai imperceptibile senzaţii, sunt derulate cu încetinitorul, scăldate într-o lumină ce îşi schimbă mereu culoarea în funcţie de starea de spirit a celor implicaţi.
Spectacolul se joacă tot timpul cu convenţia teatrală, într-un balans permanent între ficţiune şi realitate. Actorul Mircea Postelnicu se adresează publicului. E oare el sau personajul său? Te întrebi dacă va avea loc într-adevăr un show de hipnoză sau un spectacol de teatru. Simţi tensiunea în toţi porii. Empatizezi cu actorul invitat pe scenă. Şi el este în parte spectator. Nici el nu ştie ce va urma. Încerci să te relaxezi, să te detaşezi, dar povestea te prinde în mrejele ei. Vezi apa limpede şi plaja însorită pe care Andy o invită să se întindă pe Down, soţia lui, împietrită de durere, într-un exerciţiu terapeutic de relaxare şi eliberare de frică (de data asta Andy e hipnotizatorul) dar şi apusul din seara accidentului ("purpuriu, albastru, agri, portocaliu, cafeniu, auriu, alb...") şi pietrele grele ce i s-au aşezat tatălui exact în inimă, la aflarea veştii decesului.
Transa spectatorului este dublată de o conştiinţă ţinută mereu trează de rupturile repetate ale textului. "Spectacolul s-a sfârşit!" Despre ce spectacol este vorba? Cel de hipnoză, din pub, sau cel de teatru de pe scena de la "Radu Stanca"? "Ai spus că m-am descurcat extraordinar. Ai spus că putem să ne oprim!" Cine spune asta? Actorul Marius Turdeanu sau personajul său? Spectatorul se află mereu în priză în acest joc de metamorfoze repetate.
Decorul minimalist creat de Adrian Damian, este compus din scaune albe, cu schelet incomplet, deasupra cărora atârnă câteva neoane verticale, aşezate la distanţă egală, care în contrast cu spaţiul scenic, întunecat, ar putea sugera ideea unui cod de bare, a unei realităţi absconse, ce se cere descifrată, amintind de viziunea risipirii substanţei lui Claire în întreg universul perceptual al mamei ei: "Parcă Claire s-a clonat. S-a multiplicat între linii, în interiorul arcurilor, era în imperfecţiunile suprafeţelor...". Ideile lui Michael Craig-Martin şi ale lui Tim Crouch, conform cărora lumea vizibilă nu e decât un surogat temporar al celei invizibile iar arta - o formă de întrupare a spirtului uman fluid, îşi găsesc astfel o foarte reuşită reprezentare în spectacolul lui Bobi Pricop.
Un stejar de: Tim Crouch
Traducere: Ionuţ Sociu
Regia: Bobi Pricop
Distribuţie: Mircea Postelnicu (actor principal) şi Marius Turdeanu (actor invitat)
Scenografia: Adrian Damian
Muzică: Eduard Gabia / Light design: Cristian Şimon / Secretar platou: Cristian Ionescu / Operator sunet: Alexandru Oancea / Lumini: Iulian Căşeriu / Şef maşinist: Gabriel Horea / Maşinişti: Iulian Popa, Constantin Timofte.