Asta aşteptau şi 400.000 de oameni în mai 1940: o minune. Erau blocaţi pe ţărmul mării, în localitatea franceză Dunkerque, şi aşteptau ca miraculosul să coboare pe uscat sau să se pogoare din cer sau să vină ca Isus, pe mare. Sursa salvării era puţin importantă, era imperios necesar să vină de undeva şi să-i ducă pe aceşti oameni înapoi acasă, în Marea Britanie. Să îndrăzneşti să speri însemna să crezi în minuni, căci moartea şi-a ales un punct pe hartă şi părea că îşi face numărul în acest colţ de lume. Manualele de istorie consemnează faptele legate de "episodul" Dunkirk: forţele germane au reuşit să înainteze până pe coasta Canalului Mânecii, iar o parte a armatelor britanică, franceză şi belgiană a rămas izolată de restul trupelor aliate. Se numeşte "bătălia" de la Dunkirk, dar strategii militari cred că ne-ar spune că a fost mai mult o operaţiune de retragere şi apărare, nu de atac propriu-zis, în care inteligenţa a constat tocmai în gestionarea evacuării din faţa inamicului.
Cel puţin asta am înţeles eu din adaptarea cinematografică a acestui moment istoric. Am înţeles e un fel de a spune, căci vizionarea în sine m-a cufundat într-o stare de uimire profundă. Rar mi se întâmplă să trăiesc asemenea experienţe cinematografice (minunate, ieşite din comun, miraculoase) şi care să mă lase bouche bée. Şi cum admiraţia mă lasă de obicei şi fără cuvinte, ar trebui să deschid din nou dicţionarul pentru lista de epitete ce se cuvin acestui film. N-am s-o fac totuşi, cu atât mai mult cu cât sunt aproape sigură că aţi văzut în ce termeni elogioşi vorbeşte presa internaţională despre Dunkirk. S-a spus deja că este "cel mai bun film de război făcut vreodată", "cel mai bun film al lui Christopher Nolan", ba chiar s-a folosit cuvântul "capodoperă".
După ce s-au pus toate superlativele în dreptul lui, pare imposibil să mai adaugi ceva original. O să îndrăznesc totuşi să vă spun câte ceva, care poate nu s-a mai spus. În primul rând, renunţaţi la confortul ecranelor mici, gen laptop sau televizor (doar dacă nu aveţi unul cât peretele din sufragerie). Dunkirk se "trăieşte" pe ecran mare. Cât mai mare. Mergeţi să îl vedeţi la cinematograf. După ce l-aţi văzut, vezi exclama ca mine: "aşa ceva n-am mai văzut!".
Apoi, pregătiţi-vă să vă provoace o uşoară angoasă dacă suferiţi de aquafobie. Apa este aproape personaj în Dunkirk, cu forţă distructivă aşa de mare în desfăşurarea acţiunii, că s-ar putea să vă simţiţi ca Iona în burta balenei.
Este filmat într-o manieră complet revoluţionară: s-a folosit tehnologia digitală IMAX şi film de 65 mm, ceea ce dă o adâncime incredibilă imaginii, aproape de perfecţiunea pe care până acum au mai atins-o doar două filme în ultimii ani, The Master (2012, r. Paul Thomas Anderson) şi The Hateful Eight (2015, r. Quentin Tarantino), care au utilizat aceeaşi tehnologie. Fără să fie necesari ochelarii 3D (pe care, fie vorba între noi, nu-i prea suport), spectatorul se contopeşte cu ecranul. Ba chiar se lichefiază cumva în el. Mi-ar plăcea să văd un documentar despre felul în care s-a făcut efectiv acest film. E atâta frumuseţe, claritate şi culoare în imaginea din Dunkirk că doare. Cadrul are atâta deschidere că m-a dus cu gândul la pozele făcute pe modulul "panoramă" pe care poţi glisa în diferite direcţii ca să vezi şi ce nu se vede. Pare că ţi-ai ales cel mai bun punct de perspectivă în faţa unui tablou, iar ochiul distinge până hăt departe o infinitate de detalii. Cameramanii au filmat la nivelul apei, în cockpit şi pe aripile avioanelor de luptă au fost de asemenea instalate camere. Există o scenă în care apar peste 65 de ambarcaţiuni plutind pe mare, cele mai multe prezente vreodată într-un film. Plus că n-am văzut până acum nici un regizor care să ştie să redea pe ecran efectul de mulţime. Nu mulţime matematică, ci atâta amar de oameni la un loc. Nu pot să nu mă întreb câţi figuranţi a folosit Nolan în filmul ăsta şi mai cu seamă cum a reuşit să îi facă să se mişte aşa cum se mişcă. Altă curiozitate ar fi cât combustibil s-a folosit la scena în care marea este pur şi simplu incendiată de la carburantul unui avion doborât care se prăbuşeşte în apă. Efectul vizual este amplificat de oamenii care se află în apă în acel moment şi despre care nu ştii să spui dacă se îneacă sau ard de vii.
Şi sunetul este în Dunkirk o experienţă care te năuceşte. Spune la un moment în film un personaj (interpretat de Mark Rylance): "sunetul unui motor Rolls-Royce Merlin este cel mai dulce sunet pe care îl poţi auzi aici". Chiar aşa e. Motor de avion, mixat cu sunet asurzitor de bombe şi cu zgomotul infernal pe care îl poate face apa năvălind în interiorul unui vas de luptă. La care se adaugă loviturile disperate ale pilotului prins în carlinga avionului sau sunetele scoase de grumazul a zeci de oameni care se duc la fund cu tot cu navă. Partea muzicală a coloanei sonore poartă semnătura lui Hans Zimmer, aşa că nu putea fi decât marca unui maestru. Aflu că pentru tema recurentă a ticăitului de ceas, Zimmer a folosit ceasul de buzunar al regizorului.
Şi dacă a venit vorba de măsurarea timpului, merită spus că Nolan a aşteptat 25 de ani să facă acest film. Ideea i-a venit în 1992, când a traversat Canalul Mânecii într-o ambarcaţiune. Din cauza condiţiilor meteo, i-a luat 19 ore. În Dunkirk, timpul se măsoară altfel. Durata filmului este de 106 minute, însă în realitate suntem avertizaţi că desfăşurarea acţiunii s-a purtat pe alte coordonate, unde aşteptarea a avut un rol determinant. Un fel de Beckett ecranizat în 2017. Pe uscat operaţiunea a durat o săptămână, pe mare o zi, atacul aerian o oră, citim pe genericul de început. Cele trei planuri converg în povestea pe care alege să o spună Nolan şi trecerea de la nivelul terestru, la cel maritim şi apoi aerian curge firesc.
400.000 de soldaţi britanici aşteptau pe coasta Atlanticului evacuarea spre casă. Planul lui Churchill era să scoată de acolo 30-35.000. În realitate, au reuşit să scape 338.000. S-ar zice că a fost o victorie, dar în termeni de război a fost mai degrabă o supravieţuire. Aşa au perceput şi soldaţii episodul, care credeau că vor fi linşaţi şi acuzaţi de laşitate la întoarcerea în Marea Britanie. N-au luptat, au rămas în viaţă. Dar acasă, britanicii i-au primit cu urale de fericire. Evacuarea de la Dunkirk a permis continuarea luptei Aliaţilor. Abia o operaţiune eşuată de salvare ar fi pus Marea Britanie în pericol şi soarta întregii Europe sub semnul întrebării.
În ciuda atenţiei minuţioase acordată detaliilor, în Dunkirk dialogul este aproape inexistent, şi Christopher Nolan nu privilegiază un personaj anume al poveştii. Există desigur figura soldaţilor care se disting în mulţime (Fionn Whitehead şi Aneurin Barnard), cei doi piloţi (unul dintre ei este interpretat de Tom Hardy, care însă nu spune mai nimic tot filmul), civilul (Mark Rylance) care alături de alţi britanici porneşte cu propria ambarcaţiune pentru a contribui la operaţiunea de evacuare, comandantul (Kenneth Branagan) care supraveghează totul de pe un dig. Însă personajul care contează cu adevărat în Dunkirk este masa, mulţimea. "Unul nu face diferenţa", se spune undeva (în contextul în care se imploră urcarea în plus la bord a unui rănit), şi altă dată auzim că "unul în minus ne poate salva" (atunci când nava e prea grea ca să plutească şi se pune problema aruncării peste bord a unui om). Aşadar axioma e valabilă, dar şi contrariul ei. Individul contează separat, dar şi laolaltă cu semenii lui, căci toţi au aceleaşi spaime şi toţi sunt ameninţaţi de aceeaşi soartă. Soldatul (Cillian Murphy) care tremură ca urmare a traumelor trăite nici măcar nu are nume, iar personajul George, care a avut cel mai puţin de-a face cu războiul, este numit "erou" după moarte. În fond, toţi au scris istorie, fie că au supravieţuit, fie că au pierit. Şi regizorul a intuit bine: niciunul nu merita o atenţie mai mare în economia filmului. Cu atât mai mult cu cât numele fiecăruia a rămas pomenit pe piatra monumentelor comemorative din al doilea război mondial. Sunt ferm convinsă că şi Christopher Nolan va rămâne în istoria cinematografiei cu Dunkirk.