Apăruse în peisaj un nou regizor al memoriei - după un timp îndelungat de la Alain Resnais -, care să aibă curaj şi stil, să încerce un drum propriu. Cu ruperea mereu originală a discursului narativ, exact ca predecesorul său clasic din deceniul 6.
A fost primul care a folosit camere IMAX, procedeu pe care, după The Dark Knight, l-a repetat mereu pentru efectul copleşitor al receptării. A încercat film realist şi thriller, film poliţist şi film cu supereroi, film fantastic de acţiune nominalizat la toate marile premii cum a fost Inception care a făcut istorie şi a schimbat felul de a folosi muzica cu inflexiuni metalice, a reuşit SF epic cum a fost cazul cu Interstellar.
Şi de data aceasta iată-l încercând iar ceva nou, un film realist de război, o poveste de luptă şi supravieţuire din al doilea război mondial. Şi filmul este de calibru greu ca desfăşurare de forţe. Este primul filmat în întregime cu camere IMAX pe peliculă IMAX, numai bune să cuprindă cerul, plaja întinsă, marea largă până la orizont, toate goale, cu disperarea lor. Filmul căruia să îi dai cu uşurinţă premiul pentru imagine. Pentru panoramicele largi, pentru incertele momente ale zilei, pentru înserările care nu aduc bucurie nimănui, o natură ce-şi vede de treaba ei implacabilă de rotire a clipelor, indiferentă la drama oamenilor prinşi sub tir, umăr lângă umăr, caschetă lipită de caschetă, fără loc de întors, de fugă.
Este o poveste cu multe locuri de filmare, cu multe uniforme (toate noi şi curate) şi arme, cu multă figuraţie. Vapoare, avioane, bărci. Cu scene inedite de luptă, cum este pontonul construit pe deasupra camioanelor. Plaja întinsă franceză unde a ajuns deja duşmanul german este acum plină de soldaţi încolonaţi, aşteptând să plece, să scape, să fugă peste Canalul Mânecii. Arşi de dorul de a ajunge întregi. Acasă.
Noutatea este că Nolan nu e interesat de ofiţeri, de ordine, de birocraţie, de discursuri. El pune obiectivul pe oamenii simpli, pe cei care au şi reuşit să facă din această înfrângere o victorie a lor şi un reper de mândrie patriotică, de rezistenţă în timpuri dure. Pe cei mici care vin cu războiul lor de acasă.
În mod ciudat, nu există în film duşman arătat clar. Se trage mult, se trage de peste tot, razant, dar inamicul rămâne ascuns. Nu ni se arată mitraliere, nu apar în cadru caschetele cu formele recognoscibile, nu auzim niciun Achtung nicăieri. Şi asta e şi bine şi bizar în acelaşi timp. Cu cine se luptă cei de aici? De cine se tem toţi? Totul transcende momentul şi devine la Nolan simbolul luptei pentru supravieţuire în general, frica animalică de a trăi.
Apoi, tot ca noutate în filmele de gen, chiar dacă au mai fost unele care aveau masate toate în acţiunea lor, este urmărirea simultană a trei planuri de acţiune - pe pământ (plaja, graba celor care vor să plece de acolo), pe apă - vasul britanic care vine să îi ia pe cei prinşi în capcană, micile ambarcaţiuni civile care au cules puhoiul de oameni în mod incredibil - şi în aer - în urmărirea luptelor, tirurilor de aproape sau de la distanţă şi - iar frumos şi original - din unghiuri diferite - dintre avioanele engleze Spitfire împotriva celor naziste Luftwaffe. Insistând îndelung, în timp real, pe fiecare din ele. Lăsând scenele să curgă explicativ în fiecare din mediile urmărite, fiecare din cele trei direcţii cu întâmplările ei, cu replicile ei, cu eroii săi.
Au fost tone de filme de gen până acum. Despre inutilitatea războiului, despre pierderi masive de vieţi omeneşti, despre sacrificiu şi curaj, despre eroism, despre tristeţe şi prietenie. Al lui Nolan este despre frică. Despre tineri prinşi în bătaia puştii fără scăpare, "sitting ducks". Şi asta e interesant - de a decupa dintr-o uriaşă maşinărie de război o mică ramă cât un ochean, de a te concentra pe povestea unuia singur, sau, mă rog, a doi-trei, care îşi urmăresc ţelul neabătut, cu orice preţ. Filmul este livrat fără empatie, sec, descriptiv, fără inutile sentimentalisme. Picul acela, fărâma de emoţie vine foarte târziu, abia cu o replică a pierderii tatălui, a civilului cu normalitatea şi naturaleţea lui care a lăsat tot şi a ajuns cu bărcuţa lui "la pescuit" de oameni. În închiderea ochilor, acceptarea inevitabilului de către comandantul lui Kenneth Branagh.
Tot o noutate este muzica de thriller a lui Hans Zimmer. Este atât de puternică, de viscerală, de agresivă, încât simţi bombele, gloanţele, torpilele că vin direct către tine, în inimă, în stomac, direct în plex, în diafragma care-ţi vibrează. Ca să te facă mai abitir părtaş la luptă. Montajul paralel foarte strâns face totul şi mai presant. Ca şi replicile agitate, ca să simţi precipitarea.
Dilatarea acţiunii, rolul frumos, forte, al lui Tom Hardy foarte bine în rol, cadrele largi şi scenele de grup, de tandem al celor doi hotărâţi să trăiască fără să scoată un cuvânt, fără explicaţii de care nu este timp, plus, desigur, de departe, numele, greutatea numelui lui Nolan - toate vor contribui, desigur, la box-office. Mai mult ca sigur filmul va lua şi premii. Este timpul pentru aşa ceva pentru Nolan. Acesta este cadoul lui de restituire, de mulţumire familiei, oraşului, ţării, Coroanei.
E prea curând să spunem ce importanţă va avea filmul în istoria filmului universal. Se vorbeşte deja de capodoperă, dar e prea curând, rămâne ca timpul să-l ţină sau nu minte.