Trupa Amprente din Braşov a venit la Ideo Ideis 12 cu spectacolul Avioane de hârtie, scris de Elise Wilk (această piesă se poate citi gratuit aici - nota LiterNet), şi au deschis sesiunea de spectacole. La sfârşitul zilei mi-am îndreptat tenişii spre corturile de la Ştrandul Vedea, unde am stat de vorbă cu Maria Guţu (Bobo), Ionuţ Popa (Miki), Miruna Dobrotă (Lena) şi Bogdan Tulbure (Alex). Un dialog plăcut şi deschis (în sine, dar şi în ceea ce priveşte o deschidere a lor, ca oameni). O trupă cu o evoluţie vizibilă, care creşte constant, compusă din nişte oameni pasionaţi şi calibraţi. Ei vorbesc de empatie, eu aş adăuga şlefuire. Amprentele sunt diferite, dar când vine vorba despre ei ca grup, discursul este acelaşi. Şi nu într-un mod robotizat. Dacă i-ai băga, separat, în câte o cameră şi le-ai pune întrebări despre ce fac ei acolo, la teatru, ar vorbi la fel cu toţii - la fel de pasionat şi pasionant, entuziast, sincer şi ar avea cu toţii aceeaşi sclipire în ochi.
Ilinca-Anamaria Prisăcariu: Vorbiţi un pic despre trupa voastră - de cât timp activaţi ca trupă?
Bogdan Tulbure: Trupa e din 2002.
I.A.P.: Cum se întâmplă lucrurile atunci când căutaţi membri noi?
Maria Guţu: De obicei ţine de feeling. La noi e foarte important să ne mulăm unul pe celălalt şi să empatizăm foarte mult. În primul rând îi vedem prin şcoală. În al doilea rând, coordonatoarea noastră, care este profesoară (Anca Maria Băcanu) îi vede la ore, vede cum le merge mintea şi cât de creativi sunt. Apoi le propune să vină. De obicei ne dă să citim text.
B.T.: Pentru că de obicei ne alegem textul pe care vrem să-l facem şi apoi căutăm oamenii de care am avea nevoie.
M.G.: Sau ne pune întrebări de genul "uită-te în oglindă - ce vezi?".
Miruna Dobrotă: Sau, pur şi simplu, cum e profesoară, are ceva ce am observat la ore - întreabă ceva legat de materie şi cere detalii - dar se vede că nu e neapărat atentă la ce spune elevul, depăşeşte puţin. Se uită în jos şi stă cu urechea spre el ca să asculte ce spune. Şi de obicei ne nimereşte bine.
M.G.: Ea întreabă - ne spune că are o trupă şi ne întreabă dacă vrem.
Ionuţ Popa: Eu la început nici nu voiam să intru, nu voiam să aud de trupă. Mia (Maria) m-a convins să vin la o repetiţie. Am citit textul ăsta de acum (Avioane de hârtie) şi am tot făcut schimb de roluri, să vedem cum ni se potriveşte. Şi după vreo două, trei zile, tot nu voiam să intru şi mi-a zis profa să am încredere în ea, că va fi bine şi voi vedea că îmi va plăcea.
I.A.P.: Ce vă defineşte pe voi ca trupă?
B.P.: Plângăcioşi - foarte sensibili. Sinceri.
I.P.: Uniţi.
M.G.: Empatici. Cu absolut orice. Dacă cineva are o problemă, avem unele seri în care nu facem repetiţie până când nu stăm să vorbim despre problemele fiecăruia.
M.D.: La asta mă gândeam şi eu. Şi nu e legat neapărat de spectacole. Ne întrebăm mereu unii pe alţii, pentru că se şi transmite foarte repede starea.
I.A.P.: Cât de aproape vă este spectacolul, cum s-a realizat contactul?
B.T.: Eu am impresia că de fiecare dată când căutam un text, căutăm mult - şi deodată cade din cer şi ăla e.
M.D.: La momentul acela eram cinci şi mai aveam nevoie de o persoană. Acea persoană nouă care a venit a fost Ionuţ. Şi nu puteam să luăm numai texte în cinci personaje, pentru că trebuiau să mai vină şi oameni noi. Atât spaţiul, cât şi faptul că suntem legaţi oarecum de şcoală, nu ne permite să luăm mai mulţi membri şi trebuia să rămânem totuşi la un număr mai limitat. Şi nu găseam distribuţie. De exemplu, rolul Miei este de băiat. Am încercat să găsim ceva potrivit. Am mai citit texte de Elise (Wilk) şi am dat din nou de textul acesta şi am zis să îl citim toţi. Şi ne-am regăsit fiecare atât în personajul nostru, cât şi în personajele celelalte.
M.G.: Cred că îmi e foarte aproape şi prin simplul fapt că e ultimul spectacol pe care eu îl mai joc cu ei, cei care au terminat - şi sunt trei. Şi pentru că are foarte multă emoţie, de toate tipurile. E şi un foarte bun exerciţiu pentru mine să trec prin toate. Asta mă va ajuta mai încolo, când va trebui să folosesc doar una; probabil îmi va fi un pic mai uşor, pentru că le-am făcut pe toate la un moment dat.
M.D.: Probabil ne mai este aproape pentru că am muncit mult la mecanismul de gândire din spatele personajelor şi am început cât mai mult să ne imaginăm şi să ne asumăm problemele lor. Am făcut studii de caz, am analizat, am desfăcut textul şi am încercat să compunem back story-ul.
M.G.: Şi e foarte metaforic. Numai din cuvinte şi din decor - şi asta ne-a provocat foarte mult. Am avut feedback-uri de toate felurile.
B.T.: Legat de ce zicea Mia mai devreme, de ultimul spectacol în formula asta, când s-a făcut distribuţia spectacolului, am pus-o ca o provocare pentru toată lumea, atipic. Rolurile nu au fost date la îndemână, să fim noi confortabili. Am ieşit toţi din zona noastră de confort. De exemplu, rolul Miei e de băiat, rolul meu e total opus faţă de cum sunt eu şi principiile noastre sunt total diferite. Alex e genul de om pe care eu chiar nu-l suport.
I.P.: Eu mă regăsesc destul de mult în Miki, eu în clasele primare. Eram tipul acela de băiat, de care îşi bătea toată lumea joc. Totuşi, nu mi-a fost uşor să îl construiesc. M-au ajutat foarte mult colegii.
I.A.P.: Ce semnale de alarmă trageţi prin acest spectacol?
B.T.: Foarte multe. E şi un text în care se regăsesc o grămadă de oameni, de toate vârstele. Mi se pare că principalul ar fi influenţa părinţilor şi a anturajelor asupra adolescenţilor.
M.G.: Mie mi se pare că unul ar fi să fim atenţi la ceea ce spunem celorlalţi, indiferent că eşti adult, coleg. Cum te raportezi la celălalt. Indiferent că e verbal, fizic, o privire, o atingere, orice ar fi, gândeşte-te ce poate simţi el.
M.D.: Da. Să fii mai conştient de ceea ce spui tu şi cum îl afectează pe celălalt.
I.P.: Ar trebui să fie semnal pentru părinţi, în general. Dar şi pentru colegi. Efectul butterfly. Dacă îţi baţi joc de cineva, el poate să ajungă într-un stadiu în care să se gândească numai la aia, să îi umble în creier, până la un punct unde cedează.
I.A.P.: Ce v-a învăţat Ideo Ideis?
M.G.: M-a învăţat că e important ce oameni îmi aleg să am în jurul meu şi ce pot prelua de la ei. Din orice - mişcări, vorbe, gânduri, gesturi. Ce pot prelua de la ei şi cum pot să le folosesc cât mai constructiv şi cum să zâmbesc din lucruri care par nimicuri pentru alţii.
B.T.: Să fiu un om mai bun, din toate punctele de vedere. Un om mai bun cu mine, cu restul oamenilor din jurul meu, cu păreri, cu sisteme.
M.D.: Ideo cred că m-a învăţat şi ne-a învăţat că e total ok să fii vulnerabil. Noi ca oameni încercăm cât mai mult să fugim de această vulnerabilitate şi ne ascundem în spatele zidurilor, măştilor etc., pe care noi ni le impunem. Pe lângă faptul de a vedea dincolo de zid, m-a învăţat să încerc să îl sparg pe al meu.
I.P.: Unitate. Toţi suntem aici împreună, ne bucurăm şi trăim aceste experienţe împreună. E un sentiment de bucurie maximă.
I.A.P.: Ce sfat ţi-ai da ţie, cel de peste 10 ani.
I.P.: Ai încredere în tine.
B.T.: Nu uita momentele astea şi continuă să fii copil.
M.G.: Cred că mi-aş spune să îmi dau timp. Să risc, să greşesc, să mă bucur. Să îmi dau timp, dar nu o eternitate. Un timp acceptabil pentru situaţia aceea.
M.D.: Să mă ascult sincer şi să nu uit că indiferent de situaţie, chiar dacă oamenii nu sunt prezenţi lângă mine, să caut în sufletul meu, pentru că voi găsi persoane care ţin la mine şi mă pot ajuta, nu doar prin vorbe sau fapte, ci doar prin simpla prezenţă. Şi să nu mă închid în mine.
I.A.P.: Urmează o serie de întrebări foarte scurte, la care vă rog să răspundeţi cu un cuvânt/o propoziţie:
- Ce e teatrul?
M.D.: Trăire.
I.P.: Bucurie.
B.T.: Educaţie.
M.G.: O eternitate.
- Ce e minciuna?
B.T.: O greşeală bună.
M.D.: O protecţie, o menajare.
M.G.: Nevinovată.
I.P.: O perdea.
- Cea mai mare dorinţă?
B.T.: Să fiu fericit.
I.P.: Să trăiesc veşnic - să fiu ţinut minte de oameni prin lucrurile pe care le-am făcut.
M.G.: Să trăiesc mai mulţi oameni - ceea ce faci prin teatru.
M.D.: Să mă bucur şi să râd în fiecare zi.
- Cea mai mare frică?
I.P.: Să nu fiu uitat.
M.D.: De mine.
B.T.: Să nu fiu dezamăgit de mine.
M.G.: Să nu pierd oameni.
