septembrie 2017
Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2017
La începutul clasei a IX-a, eram şters şi confuz. Tocmai intrasem la liceu (Colegiul Naţional Bilingv "George Coşbuc" din Bucureşti) şi eram între oameni noi. Mă înţelegeam bine cu câţiva colegi, dar totul se limita la nişte glume şi discuţii superficiale. Mă simţeam pe dinafară şi nu ştiam de ce. Apoi am intrat în trupa de teatru din liceul meu, unde am găsit exact oamenii de care aveam nevoie.

Fără teatru aş fi fost altcineva. Mai exact, fără Brainstorming aş fi fost altcineva. Aş fi fost jumătate din ce sunt acum.

Am dat audiţie ca să intru în Brain. Cincisprezece minute am aşteptat să mă cheme să-mi zic monologul şi în cincisprezece minute am fost de trei ori la baie şi am transpirat până când tricoul meu s-a închis la culoare cu o nuanţă. Cunoşteam doar câţiva oameni din trupă, mi se păreau nişte zei ai liceului, şi aveam impresia că să fii în Brain e ca şi cum ai fi membru al unei societăţi secrete exclusiviste.

Audiţia propriu-zisă a fost un şoc, pentru că până atunci nu m-am expus niciodată în faţa unor oameni pe care abia dacă-i cunoşteam. Am intrat în trupă şi ăla a fost cel mai mare sentiment de mândrie pe care l-am trăit până atunci.

Chiar dacă eram mândru că sunt în Brain, n-am reuşit să mă integrez din prima. Mi-a luat cinci luni să mă împrietenesc cu oamenii pe care eu îi consideram superiori mie, asta pentru că aveam probleme cu încrederea în mine. Pentru că eram atât de retras, ajunsese să îmi fie frică să nu fiu dat afară din trupă.

Timiditatea asta m-a chinuit până la primul festival de teatru. Probabil că dacă nu plecam într-un alt oraş, unde cei mai cunoscuţi oameni îmi erau cei din trupă, nu aş fi ieşit niciodată din zona mea de "confort".

Cu fiecare festival la care mergeam mă simţeam mai bine cu mine şi cu ceilalţi. La al doilea, de exemplu, m-am apropiat de membri din trupă la care, cu puţin timp înainte, nu credeam că o să ţin aşa mult. La al treilea festival, m-am împrietenit şi cu cei mai mari din trupă, cu care până atunci nu prea vorbisem. Teatrul m-a ajutat să-mi fac curaj să mă apropii de nişte oameni mişto, care la început mă intimidau.

Am fost la trei festivaluri şi la fiecare am jucat un alt spectacol. Primul a fost Micul prinţ, pentru Magicfest din Suceava, şi am repetat două luni, în timpul şcolii, într-o sală mică din liceu. A fost prima dată când am avut un rol şi primul meu contact cu actoria.

Am fost mândri de spectacolul ăla, unii se aşteptau să plângă publicul la final. La festival, însă, la feedbackul cu juriul, ni s-a spus că Micul prinţ a fost "cam fail" şi că fetele din trupă noastră sunt "frumoase şi atât". Poate că spectacolul nostru n-a fost atât de bun pe cât credeam, dar nici atât de prost încât fetele din Brain să fie doar frumoase. Am jucat mai mult pentru noi decât pentru public, ne-am simţit bine şi cinci minute mai târziu ne-am luat-o în freză.

Al doilea spectacol a fost Steaua polară, un text pe care l-a scris coordonatorul nostru, Alexandru Ivănoiu, şi pe care noi am vrut să-l jucăm la ID Fest în Bacău. Am repetat două săptămâni în vacanţă, opt ore zilnic, cu o singură zi de pauză. Eu am primit rol după ce începuseră repetiţiile şi doi băieţi care avuseseră rolul respectiv înaintea mea n-au mai putut juca. Înainte să primesc rolul, am avut de luat o decizie dificilă. A trebuit să aleg între a merge la Electric Castle, la concertul Slaves, pe care îl aşteptam de patru luni, şi a merge la festival. Am ales festivalul şi mă bucur că am făcut-o, chiar dacă încă îmi pare rău că n-am fost la Slaves.

Îmi plăcea să repet, dar nu aveam mare încredere în spectacol, pentru că mă gândeam că o să se întâmple iar ca la Micul prinţ. Pe scenă, m-am simţit mai relaxat decât la repetiţii şi am reuşit să-mi joc rolul mai bine decât o făcusem până atunci. Steaua polară a luat premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul pentru cel mai bun actor în rol principal (Bogdan Iancu), două nominalizări pentru cei mai buni actori în roluri secundare (Agata Tabacu şi cu mine), nominalizare pentru cea mai bună scenografie, iar Ivănoiu a primit premiul Coca Bloos. Pe lângă premii am mai primit şi validarea care ne lipsise la Micul prinţ şi care pentru mine a contat enorm pentru că mi-a crescut încrederea în mine.


Ultimul spectacol a fost Vremea să iubeşti, vremea să mori, cu care am fost în august 2017 la Ideo Ideis, o adaptare după Vremea dragostei, vremea morţii a lui Fritz Kater. Nu îmi plăcea deloc la repetiţii, unde apăruseră întârzieri de peste jumătate de oră şi mofturi care nu existaseră înainte. În unele zile nici nu suportam să fiu acolo şi voiam să mă retrag, doar că în spectacol era nevoie de băieţi şi n-ar fi avut cine să mă înlocuiască. Aşa că am rămas şi am repetat.

Spectacolul a ieşit, în opinia mea, decent şi în opinia altora, extraordinar. Oricum ar fi fost, eu m-am simţit bine pe scenă şi asta a contat cel mai mult. Brainul a primit la Ideo privilegiul de a juca în 2018 la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, care e cel mai mare festival de teatru din ţară.

Până acum, teatrul a fost pentru mine un boost. Nu m-a învăţat doar lucruri legate de actorie, ci şi cum să fiu om, cum să empatizez, cum să mă bucur de ceilalţi şi cum să las emoţiile să ajungă la mine. De când am început clasa a IX-a şi până acum, când trec într-a X-a, teatrul m-a ajutat să evoluez într-un fel în care n-aş fi reuşit singur. Acum, săptămâna mea trece cu gândul la repetiţiile din weekend.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus