Mie nu îmi place de Mikhail Pletnev (à propos, se pronunţă Pletniov, le mulţumesc colegilor de la Radio România Cultural la care am auzit prima dată varianta canonică). Nu are nicio legătură inerţia mea faţă de el cu episodul controversat prin care a trecut acum şapte-opt ani. În definitiv, bietul Michael (Jackson, evident) a dus-o mult mai rău, dar asta nu face Man in the Mirror sau Will You Be There mai puţin subjugante. Nu, nu îmi place de Pletnev pentru că mi se pare rutinier, bifând o obligaţie de serviciu. Mie îmi plac dirijorii avântaţi, eliberaţi în iureşul de sunete, îndrăciţi şi posedaţi, nu cei care pescuiesc liniştiţi pe margine. Concertul a fost un succes, asta şi pentru că o fi Pletnev moartea pasiunii, dar ce trebuie să obţină de la orchestră, obţine cu prisosinţă. De unde şi îndemnul de a nu vă sinchisi de impresia mea şi de a-i da dirijorului ceea ce merită: creditul unuia dintre marii muzicieni ai timpului.
M-am bucurat să conversez la pauză, în direct, cu Zoli Toth, un artist complex, care, prin alegerile sale inteligente, fundamentate de o solidă pregătire muzicală, dar şi printr-o cunoaştere sensibilă a publicurilor, desţeleneşte drumul multora spre marile nume ale repertoriului clasic. A făcut-o cu Bach, îl pregăteşte pe însuşi Enescu, iar eu voi continua să îl urmăresc şi să îl aplaud de pe margine pentru fiecare excurs ce îl va ţine departe de reţeta facilă.
Prea multe impresii muzicale de ieri n-oi fi având eu, dar am reuşit, în schimb, să îmi cristalizez câteva adiacent conjuncturale. Văd, de exemplu, aşa zişi influencers (am aversiune faţă de termen!) care îşi fac titlu de glorie din a-şi clama cu voluptate reticenţa la un compozitor sau altul, scăpaţi din eşalonul Mozart-Verdi-valsuldepatrununţişioînmormântaredeŞostakovici. Enescu, mai ales. Oedipe e greu de suportat, Oedipe e zgomot, trebuie să ai două doctorate în muzicologie şi unul în sinergia faptelor ca să înţelegi această lucrare, başca în franceză... Nu. Trebuie să ai bunăvoinţă. Răbdare. Deschidere. Sinceritate. Şi, mai ales, bun simţ şi lung al nasului. Bun simţ pentru a accepta un fapt de o simplitate banală: nimic nicicând nu va plăcea tuturor şi nu va fi descifrat la fel de oricine. Nu e nicio supărare dacă nu îţi place Oedipe. Ai dreptate când spui că nu e o muzică fredonabilă, bună de ringtone sau de tortul miresii. Ai toată libertatea ca, după ce te-ai dat monden şi cool(t), să nu mai pui piciorul în vreo sală de concert, dacă nu se cântă tradiţionala Rapsodie I. Dar ai bun simţ şi bagă disclaimer: Aceasta este opinia mea. Mie mi se pare. Mie nu îmi place. Pe mine nu mă convinge, DAR... Pentru că dacă o ardem doct şi săgetăm sentinţe, ne cam dăm foc la valiză cu două riscuri majore. Unul de proprie imagine şifonată, al doilea de pervertire la opiniile tale a sute de unici care îţi sorb vorbele şi gândurile fără să le mai treacă prin răzătoarea proprie. Mai simplu: A zis X că Enescu e yuk? Apăi, nici că m-o mai prinde cineva la vreun concert cu lucrările sale.
Enescu nu e yuk. Enescu este unul dintre marile faruri ale modernităţii muzicale. Un spirit de o libertate creatoare adesea deconcertantă, care a scris şi rapsodii sau balade, ce ţi se strecoară instantaneu în cămara sufletului, dar şi octete şi poeme simfonice ce se cer decojite ca un fruct, gustate cu linguriţa şi lăsate să fermenteze în audiţii succesive. Nu e singurul. Toţi contemporanii lui au făcut-o, pe măsură ce limbajul a evoluat şi expresia s-a diversificat. Să ştiţi că nici Ravel nu a compus doar Bolero-ul. Nici Stravinski doar Ritualul Primăverii. Nici Şostakovici doar valsul ăla bagatelizat.
O altă tendinţă lăţită în online ca o băltuţă stătută este aceea de a îndrepta arătătorul acuzator spre unul dintre cei doi broadcaster-i oficiali ai Festivalului. De ce am avut neobrăzarea de a difuza doar preludiul din Oedipe? De ce nu tot, în direct? De ce, de ce, de ce?, vorba cântecului din Veronica. A, pentru că ingraţii ăia de la TVR, care belferesc pe banul contribuabilului, o adunătură de amatori, nu dau doi bani pe aşteptările publicului. Sigur, noi ne putem apuca să explicăm că nu ai cum să controlezi o subtitrare din car, că dirijorul a ales această plasă de siguranţă, în caz că se produce o desincronizare între muzică şi video, că absolut totul se înregistrează şi va fi difuzat... Până la urmă, şi imprecaţiile, şi explicaţiile se lovesc între ele şi cad undeva, la mijloc. Ce mă amărăşte este că oameni care au cum să afle la prima mână adevărul aleg să nu pună mâna pe telefon şi să întrebe, ci mâna pe mouse şi să împroaşte. Chiar azi, în drumul spre TVR, mă gândeam ce bine i-ar prinde unui asemenea postac o zi (una, nu douăzeci şi patru!) în care să vadă cum tot belferim noi...
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..