Don Giovanni marca Andrei Şerban, o operă deschisă

Don Giovanni se întâmplă azi, acum. Există o urgenţă în montările lui Andrei Şerban să ne facă să înţelegem ce timpuri trăim. Aşa a fost şi Văduva veselă, în 2016, aşa este şi Don Giovanni - despre noi şi despre puternicii corupţi ai zilei.

Dar cine este Don Giovanni (interpretat remarcabil de Csaba Sándor / Adrian Mărcan) complexul personaj mozartian, care iese din sfera strâmtă a interpretărilor care îl reduc la un caz patologic şi de ce este Don Giovanni o "operă periculoasă" pentru Andrei Şerban? E firesc să-ţi declari vulnerabilitatea în faţa inefabilului mozartian, dar, de ce s-ar mai putea teme regizorul Troienelor, care, în 1990, monta, secondat de mineri în timpul repetiţiilor, o Trilogie antică cum n-a mai fost alta?

Opera începe cu seducătorul Giovanni (Don Juan în alte versiuni), fugărit de Donna Anna, care, ultragiată că fusese abuzată, doreşte să afle identitatea nelegiuitului, pentru a se răzbuna. La Andrei Şerban, Anna, fiica răsfăţată a unui politician de prim rang, se agaţă de şarmantul cuceritor şi nu-l lasă să plece. Când tatăl ei (Comandorul) apare (după o noapte albă, în compania unor fete îmbrăcate extrem de sumar) şi îl provoacă la duel pe tânăr, acesta îl omoară. E o crimă neintenţionată a lui Giovanni, iar acesta va fi, pe tot parcursul spectacolului, obsedat de fapta sa.

Cine e Giovanni, se întreabă regizorul român, e "un uragan care stârneşte plăceri, dureri, haos, anarhie, care doar distruge, sau e o forţă vitală"? E un egoist care se satisface doar pe sine şi devorează şi profită de toţi şi toate din jur, sau e o figură existenţială, legat de mitul fertilităţii antice a lui Dionysos? Mozart însuşi a fost un autor controversat, pe care "biserica ar fi vrut să-l ardă pe rug". Cel care a compus muzica sacră a Requiem-ului şi a Marii Mese în Si minor, a compus Don Giovanni şi Cosi fan tutte, considerate decadente de biserică, dar care satirizau ipocrizia şi arătau decadenţa unei societăţi care se bucura de toate privilegiile.

Tot o exorcizare satirică a răului din afară şi dinăuntru îşi doreşte Andrei Şerban prin montarea sa. Imaginaţi-vă că tatăl asasinat al Donnei Anna nu e Il Commendatore ci, aşa cum spune regizorul: "un politician foarte important" al zilelor noastre. Poate preşedintele Senatului României sau preşedintele partidului de guvernământ sau premierul României, adică cineva atât de puternic şi atât de hulit precum aceştia.

Şi atunci, corul antic dar contemporan cu noi al femeilor care îl urăsc pe "psihopat", mai are sens? Ce se întâmplă cu Don Giovanni agresorul serial, patologic, cel care ademeneşte femei din toate clasele sociale, frumoase sau urâte, contese sau slujnice, tinere ingenue sau femei trecute?

Mai poate fi Don Giovanni, atunci, văzut ca un criminal, sau este el mai degrabă un posibil erou, un izbăvitor naţional? De fapt, poate fi Don Giovanni înţeles cu adevărat de femei, de orice femeie? Sau, prin firea lucrurilor, el nu poate fi înţeles decât de unii bărbaţi, inteligenţi şi cu o misiune socială înaltă?

Toate aceste întrebări, precum şi multe altele, mi-au trecut prin cap ascultându-l încă o dată pe Andrei Şerban la librăria Humanitas dar şi în foaierul Operei Române, la evenimentele conexe premierei operei care dădeau senzaţia că ar face accesibile publicului mecanismele sale de gândire şi sistemul lui regizoral.

E un Don Giovanni care seduce şi abandonează, în neştire, într-o Românie în care un Pomohaci molestează zeci de puberi şi adolescenţi şi episcopul Huşilor este caterisit pentru delicte homosexuale grave. Şi atunci, mai este Don Giovanni o pacoste, sau mai degrabă un elixir social într-o Românie cu alură de Sodoma şi Gomora post-modernă, în care rata natalităţii este, de ani de zile, sub cota de avarie şi, alături de migrările pentru lucru în străinătate, pune în pericol securitatea naţională?

La o vedere de suprafaţă, s-ar putea spune că regizorul a făcut harcea-parcea opera lui Mozart, nerespectând varianta clasică, originală. Dar care era varianta originală? În secolul XVIII, Mozart a făcut un contract cu publicul acelui timp. Astăzi, Andrei Şerban face posibil un contract între compozitorul vienez şi publicul de acum, al secolului XXI. Astfel că ar avea la îndemână toată parafernalia contemporaneităţii: remixarea, inserturile, metafore în maniera hiper-text, utilizarea tehnologiei, inclusiv realitatea augmentată sau virtuală. Din această perspectivă, montarea lui Şerban se poate spune că e de-a dreptul cuminte şi nu creează disconforturi majore nici măcar pensionarelor de la APACA. Pentru cine nu ştie, duamnele respective erau, în plină epocă a Mineriadei din 13-15 iunie 1990, de partea unui regim criminal care se perpetuează în zilele noastre. E regimul care a făcut posibilă venirea minerilor la Bucureşti, chiar în zilele în care Şerban finaliza repetiţiile la Trilogia antică. E regimul care face astăzi o restauraţie, e lumea mafioţilor politici a lui Il Commendatore actual.

Trăim timpuri în care până şi oameni avizaţi îşi pun problema dacă nu cumva trăim într-o simulare pe calculator. Până şi perspectiva arderii pe rug s-a schimbat - dacă atunci Biserica (nu mai puţin coruptă ca acum) şi-ar fi dorit să-l ardă pe rug pe Mozart, astăzi Mozart ar avea destule motive să facă el asta cu diverse instituţii. Nu păleşte figura lui Don Giovanni astăzi, când pe scena Teatrului global au loc live streaming-uri de la gruparea DAESH decapitând sute şi mii de ostatici? Nu pare el un mic copil?

Un amic de facebook se întreba retoric zilele trecute, pe o reţea socială, ce s-ar întâmpla dacă românii s-ar răscula şi ar mai elimina dintre conducători? Cu cine ar pactiza forţele de represiune, cu poporul sau ar apăra conducătorii corupţi până la măduvă?

În această logică, ar trebui Don Giovanni graţiat pentru crima de la începutul piesei, care ar putea fi văzută ca o izbăvire naţională? Refuzul său din final de a se căi, atunci când este confruntat cu moartea, devine astfel justificat.

Între moarte şi neprihănire

Finalul spectacolului este puternic, ajutat de o lumină albastră intensă şi de un decor inspirat. Scena întâlnirii dintre Giovanni şi fantoma de piatră are loc în cimitir, printre mulţimea de cruci albe în care tronează piatra funerară cu chipul Comandorului. Comandorul, impunător şi grav (Marius Boloş), apare iniţial într-o lojă a Operei, creează un efect dramatic care se accentuează apoi, când i se alătură lui Giovanni, la masă, cerându-i imperios să se căiască dacă mai vrea să trăiască.

Dar Don refuză căinţa şi se aruncă, practic, în braţele morţii. Opera se încheie, în versiunea originală cu Giovanni cuprins de flăcările iadului. În versiunea lui Andrei Şerban, moartea e adusă de împuşcătura unei tinere fete - expresie a purităţii - care îl atrăgea pe Don mai mult decât toate femeile din piesă, la un loc. Există aici un fel de voluptate a morţii în sufletul neliniştit de căutător al lui Giovanni, dar şi o dorinţă de absolut, de ideal, întruchipată de tânăra neprihănită.

Fuga de noi înşine

Şerban e un provocator. Regizorul ne incită să ne uităm în noi înşine şi să descoperim donjuanismul din noi. Pentru că toţi suntem, ne spune el, Don Juan, într-o măsură mai mică sau mai mare, atunci când ne ademenim cu distracţii exterioare dintre cele mai curente, cuprinşi de plăcerea de a uita de noi înşine. Apoi, "a avea mai mult, a poseda mai mult, a avea succes, rezultă tot o dorinţă imensă de a acapara, care e adânc donjuanistă".

Cine sunt eu, de fapt, ce trebuie să sacrific, eu în mine? Care e pericolul care mă paşte de tot felul de dependenţe şi mă împiedică să fiu liber în interiorul meu? Don Giovanni este un minunat excurs nu doar asupra libertăţii exterioare (în aria Viva la Liberta!), cât, mai ales, asupra libertăţii din interior.