Viva La Liberta - o versiune radicală a lui Don Giovanni

Datorită invitației noii conduceri a Operei Naționale București, am ocazia să reiau montarea cu Don Giovanni (pusă la index în ultimii ani de fosta conducere) și să profit ca să-mi aprofundez pe cât posibil înțelegerea acestei așa-numite "operă a operelor", poate cea mai misterioasă și complexă din repertoriul muzical. Sunt conștient de imposibilitatea misiunii. Am toate șansele să eșuez.

Pregătindu-mă, m-am familiarizat cu diverse interpretări ale altor artiști (regizori, dirijori, cântăreți) am "împrumutat" distilând câteva idei din alte producții care mi s-au părut interesante și cărora le aduc omagiu, idei pe care le-am încorporat într-o viziune nouă, personală, radical diferită de cea pe care am prezentat-o cu ani în urmă.

Vorbind despre influențe, o inspirație considerabilă pentru noul spectacol (în care doar decorul a rămas același - dar folosit diferit - și o parte din costume) a reprezentat-o o carte apărută recent: "Portretul original al lui don Giovanni de Mozart".^[i]

Autorul Magnus Schneider a descoperit documente care descriu în detaliu prima înscenare a operei la Praga în 1787, la pupitru fiind Mozart însuși, și colaborarea lui cu Luigi Bassi, care la 21 de ani era un tânăr bariton plin de farmec și noblețe, pe care compozitorul îl adora și care l-a inspirat când a compus rolul titular.

Mozart a numit Don Giovanni dramma giocoso. La fel ca viața însăși, este un amalgam de tragedie și comedie. Lumina și întunericul erau simultan prezente în tot ce făcea Mozart.

Da Ponte, un libretist de mare talent, a scris această "dramă jucăușă", care e și nu e comică, deoarece pe de o parte atinge aspecte ascunse adânc în ființa umană și în același timp e aparent superficială, presărată de glume. La fel ca muzica lui Mozart, e mereu în schimbare, când veselă, când lirică, sau profund serioasă. Dar, cum observă și Peter Brook, spre deosebire de Molière, Tirso de Molina, Goldoni sau alți autori care, sub presiunea catolicismului, au scris despre Don Juan după modelul moralităților, piese despre un om rău care ajunge în iad, Da Ponte și Mozart au avut cu totul altă intenție. Amândoi l-au simpatizat pe Giovanni, recunoscându-se oarecum în personaj, căci au iubit ca și el viața, femeile, libertatea... Și nu pot să cred că Mozart și-ar fi pierdut timpul să compună o operă despre un oarecare ticălos misogin.

Dar, curând după moartea compozitorului, instituția bisericii, care găsea creația mozartiană periculoasă prin "imoralitatea" ei, a pornit o campanie de demonizare a lui Don Giovanni. Deja de la începutul secolului XIX tradiția germană (unde s-au reunit catolicii și protestanții) a schimbat, deteriorând, sensul operei, forțând o interpretare moralizatoare, un fel de tragedie a păcatului, total opusă drammei giocoso. Giovanni nu mai era ființa liberă, nobilă și inocentă de la premiera pragheză, ci un monstru care abuza femeile și era pedepsit să fie înghițit de flăcările iadului.

Totuși Mozart și Da Ponte nu l-au condamnat pe Giovanni. I-au observat viciile, egoismul, lipsa oricărei responsabilități față de ceilalți, în special față de femei, dar l-au acceptat pentru tot ce avea unic: în versiunea lor originală Giovanni trăiește sincer în clipa prezentă și simte vibrațiile vieții cu intensitate incandescentă. Ce e tragic e că el, un spirit eminamente liber (credo-ul lui fiind viva la liberta), refuză să confrunte consecințele "libertății" lui. Pentru creatori el nu e un violator per se, ci un bărbat ce rezistă dorinței fiecărei femei de a-l acapara și a-l reține doar pentru ea. (Elvira repetă obsesiv că dacă Giovanni o părăsește, îl ucide).

Femeile îl "vânează" sau el le seduce? Fiecare adoptă una din cele trei posibilități: senzualitate, alianță pe viață, mântuire, și fiecare rol pune în evidență aspectele jumătate serioase, jumătate comice ale acestor opțiuni.

Și totuși, "până în zilele noastre, imaginea lui Don Giovanni drept un criminal violent și prădător sexual continuă să fie o proiecție culturală care nu-și găsește justificarea în text. Da Ponte l-a descris pe seducător ca frivol și individualist, dar în esență non-violent, în contrast cu Comandorul, Masetto și Don Ottavio"^[ii].

Deja din prima scenă după ce donna Anna îl somează pe Giovanni să nu plece, reținându-l cu forța, apare Comandorul, care îl atacă brutal fără să știe ce s-a întâmplat, iar Giovanni e nevoit să acționeze în auto-apărare. Mazetto îi dorește repetat moartea Donului, iar Ottavio uneltește cu ceilalți un plan răzbunător. La final toți se reunesc să-l distrugă.

Clarinetul și cornul englez îl acompaniază pe Don. Acestea erau instrumentele privilegiate ale francmasoneriei, de care Mozart era profund legat. Ele anunță schimbarea, transcendența, ca posibilitate. Dar Giovanni trebuie să fie sacrificat. Transcendența nu are loc.

Vocea Comandorului se face auzită.

Tromboanele care o acompaniază, deși sunt inspirate din muzica de biserică, par să sugereze o parodie religioasă.
"E vocea unuia care ne joacă feste" spune Giovanni.

Invitația la masă e o simplă glumă pe seama lui Leporello, care crede superstițios că e o voce venită din rai. Dar e?

Vocea pare umană, nu divină. Oare Giovanni nu recunoaște vocea lui Mazetto, care l-a dublat pe Comandor la premiera de la Praga? Leporello leșină înfricoșat, Giovanni râde. O statuie ridicată rapid în nici 24 de ore (acțiunea operei are loc într-o zi), care vorbește, se mișcă și amenință cu răzbunarea? Nimic mai caraghios. Scena e tratată de Da Ponte și Mozart ca farsă, nu ca teroare supranaturală. E o înscenare din sfera umană, nu o "descindere" din sfera cerească. O emblemă a superstiției și a bigotismului fanatic religios. Sau folosind o expresie la modă, e vorba de o conspirație.

Luigi Bassi, primul interpret al lui Giovanni, a respectat indicația lui Mozart că ultima scenă nu trebuie jucată cu solemnitate. Dimpotrivă.

Inspirația în spectacolul nostru pentru un final diferit vine de aici.

E nesperat să putem afla intențiile originale ale creatorilor, cu totul diferite de tradiția impusă după moartea lor. În special când, de secole, Don Giovanni continuă să fie, dintre toate operele, cea mai controversată. Schimbările în societate referitoare la sex, gen, religie, rolul femeii, cât și interpretările ideologice recente, au dat naștere la atitudini și mai radicale despre mitul lui Don Juan, cu tendințe cu precădere politice. De exemplu, în teatru în America se pregătește un Don Juan jucat de o femeie. Să fie oare expresia intenției de a ataca "the man power" (puterea și dominația bărbatului)? Mi se va spune că și eu am pus în scenă Regele Lear cu o femeie. Da, dar motivația nu a fost una politică, ci aceea că emoția / sensibilitatea lui Lear puteau fi întrupate mult mai convingător de o femeie. Poate fi acest Don Juan feminin o aluzie la un alt personaj faimos - Carmen - și ea un spirit rebel, liber în aventură și sex?

Dacă e adevărat că rebelul Giovanni e la fel de liber cu femeile precum Carmen cu bărbații, cum se face că la sfârșit, când ambii mor, simpatizăm cu ei? Ce ne atrage? Faptul că sunt total liberi și curajoși într-un fel în care noi nu suntem? Că trăiesc experiența vieții și a dragostei mai plin decât noi? Nu știm. Ne lasă în întuneric, în fața unei enigme, a unui secret nedezlegat. Putem să căutăm fiecare un răspuns convenabil.

Pentru cei care eram tineri în comunism, Don Juan era un iconoclast, un răzvrătit contra cenzurii și a moralei impuse de un regim autoritar.

Azi, începând în America, dar propagându-se vertiginos spre alte continente, în lumea artei se instaurează o nouă cenzură sub forma unei dictaturi "liberalo-progresiste", care face imposibil să spui ce crezi sau să interpretezi orice altfel decât e corect politic.

"Viva la liberta!"

Pe cei care au opinii prestabilite înainte de ridicarea cortinei până și acest îndemn îi va supăra.

Dar e bine că avem încă dreptul la păreri diferite (fără să ne anulăm unii pe alții). Așadar, să ne bucurăm că mai putem intona cu Don Giovanni:

VIVA LA LIBERTA!


Don Giovanni - Wolfgang Amadeus Mozart
Libretul Lorenzo Da Ponte
Opera Națională București

Regie și lumini: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Decor: Andrei Șerban
Costume: Corina Grămoșteanu
Maeștri de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu
Durata estimată a spectacolului: 3 ore 25 min

Distribuție premieră 23 iunie 2022 (ora 18,30)

Dirijor: Tiberiu Soare
Don Giovanni - Csaba Sandor - invitat / Leporello - Ștefan Lamatic - invitat / Donna Anna - Veronica Anușca / Donna Elvira - Sofia Poulopoulou - invitată / Don Ottavio - Bogdan Mihai - invitat / Zerlina - Daniela Cârstea - invitată / Masetto - Damian Vlad / Comandorul - Filip Panait
Acompaniament recitative: Liana Mareș
Cu participarea Orchestrei și a Corului Operei Naționale București

Distribuție premieră 24 iunie 2022 (ora 19,00)

Dirijor: Tiberiu Soare
Don Giovanni - Adrian Mărcan / Leporello - Leonard Bernad / Donna Anna - Cristina Maria Oltean / Donna Elvira - Daniela Pădurariu / Don Ottavio - Andrei Lazăr / Zerlina - Mădălina Barbu - invitată / Masetto - Damian Vlad / Comandorul - Marius Boloș
Cu participarea Orchestrei și a Corului Operei Naționale București