În aceste condiţii, curiozitatea mea a fost şi mai mare în aşteptarea premierei Operei Naţionale Bucureşti programată în ajunul Festivalului Enescu 2017, premieră pe afişul căreia la capitolul instituţii implicate figurează ca finanţatori ai proiectului Primăria Sectorului 5 a Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret "Ştefan Iordache" şi Asociaţia Culturală Neo Art România, formulă oarecum neobişnuită pentru cea mai importantă scenă lirică a ţării, finanţată de Ministerul Culturii.
Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart, în regia lui Andrei Şerban, care semnează şi decorul şi luminile, regizor asociat Daniela Dima, costume Corina Grămoşteanu, Corul şi Orchestra Operei Naţionale Bucureşti evoluând sub bagheta dirijorului Ciprian Teodoraşcu - aceasta este cartea de vizită a spectacolului.
Nu e de mirare că seria de repetiţii generale cu public şi cele două premiere au avut sălile arhipline, în pofida căldurii deja tradiţionale din sala fără aer condiţionat a aceleiaşi prime scene ale ţării, premieră finanţată de o primărie de sector pentru cea mai importantă producţie nouă a anului 2017. Dar astfel de paradoxuri par să nu mai suprindă pe nimeni şi chiar să nu mai merite paragrafe în presă. Pentru că, oricum, cei care ar trebui să înţeleagă ceva din aceste situaţii sunt preocupaţi de cu totul alte probleme, mult mai serioase şi mai adânci.
Până la urmă, despre o "dramma giocoso" e vorba şi în lumea artelor spectacolului din România, ca şi în geniala operă a lui Mozart, o lume care aşteaptă ca după ce statutul financiar al artiştilor angajaţi a fost în sfârşit onorat, prin măriri de salarii pe toată linia în zona artistică, să nu fie lăsată fără... obiect de activitate, prin lipsa banilor de producţie, despre care nu pot vorbi decât managerii, care trebuie să ştie să fie, în acelaşi timp, monumente de diplomaţie, aşa cum se întâmplă în toată lumea.
Cu siguranţă însă - şi toţi directorii acestor imense instituţii de cultură din România sunt convinşi că aşa va fi -, happy-endul va veni odată cu rectificarea bugetară din aşteptatul septembrie şi totul va fi uitat, evantaiele puse în dulap pentru iarnă şi pregătirea de stagiune reluată ca în fiecare an. Acest septembrie a fost un nou moment de îndoieli pentru toţi cei care fac management în sistemul culturii, care lucrează cu angajaţi (mai) mulţumiţi, dar trebuie să facă tot felul de "vrăjitorii" pentru a-şi continua proiectele artistice, care până la urmă sunt rostul existenţei tuturor celor care reprezintă o astfel de instituţie.
Am descoperit şi în alte comentarii la această premieră astfel de întrebări mai mult sau mai puţin retorice, care au ca singur răspuns... speranţa. Este o "dramma giocoso" în această atât de încântătoare lume a scenei româneşti acum, dar acel Don Giovanni care păcăleşte mii de doamne şi domnişoare cu spiritul său seducător şi cu promisiuni nefinalizate nu există pe scena noastră reală. Aici lucrurile ar trebui să reintre, repede, într-un "fel de normal".
Cu totul altfel stau lucrurile în Don Giovanni de Mozart şi... de aici şi finalul dramatic. Regizorul Andrei Şerban spunea despre Don Giovanni: "Muzica lui Mozart e un amalgam de tragedie şi comedie, de la Eine kleine nachtmusik până la Requiem. La fel şi viaţa lui. Lumina şi întunericul erau simultan prezente în tot ce făcea. Aşa cum îl putem intui pe Mozart din muzica pe care a compus-o îmi închipui că era şi în viaţă, acasă, cu Constantze, soţia lui, cu alte femei sau prieteni. Adora să pretinda că e copilăros, făcea clownerii, deşi, sub masca veseliei, tristeţea clownului transpărea în muzică. Creaţia, ca şi viaţa, era pentru el o improvizaţie. Improviza tot timpul, chiar şi în călătoriile cu caleaşca, nu-i păsa de praf şi hârtoape, compunea oriunde, fie în piaţa publică (echivalentul mall-ului de azi), fie în anticamera Palatului Regal, aşteptând să-i prezinte Împaratului Iosif al II-lea paginile cu cerneala încă umedă ale ultimei compoziţii. Această deschidere şi curiozitate nu le-a pierdut până la moartea prematură, la numai 35 de ani. Dar, deşi în plină creativitate, Mozart era pregătit pentru moarte şi scrisoarea celebră către tatăl lui, despre prezenţa morţii în viaţă, stă mărturie. În Viena intrigilor de culise, Mozart era liber de gelozii sau rivalităţi, plin de generozitate faţă de toţi. Interesul lui era să inţeleagă fiinţa umană cu toate contradicţiile posibile şi opera Don Giovanni e expresia supremă a acestei căutări."
Am văzut Don Giovanni în multiple montări şi în Europa şi la noi, dar aşteptam că nerăbdare să văd cum a conturat Andrei Şerban povestea, cum i-a făcut să devină în primul rând actori pe soliştii Operei bucureştene şi pe colegii lor veniţi din ţară. Discutând în pauză cu diverşi reprezentanţi ai breslei, surprindeam diverse grade de rezervă privitoare la acordarea priorităţii actului scenic în faţa muzicii.
În urmă cu douăzeci de ani, o cântăreaţă cu care fusesem colegă şi a cărei carieră creştea pe scenele lumii îmi spunea... "În lumea de azi a operei este obligatoriu să fii un package". Nu mai este suficient să ai doar voce. Trebuie să cânţi, să te exprimi actoriceşte, să ai condiţie fizică... Andrei Şerban ştie de mult asta şi le cere celor cu care lucrează să acteze în felul acesta. Şi, ceea ce este mai important, ştie să identifice între artiştii unui teatru pe aceia care vor şi pot să construiască personaje. Ambele variante de Don Giovanni - Adrian Mărcan (venit de la Opera din Braşov, dar colaborartor permanent al operiei bucureştene) şi Csaba Sandor (titular al Operei Maghiare de Stat din Budapesta şi a Operei Maghiare din Cluj), cu o menţiune deosebită pentru cel cel de-a doilea în direcţia nuanţelor timbrale - au construit personaje dinamice, prezente, evoluând ascendent pe tot parcursul operei. Din cele două distribuţii trebuie să recunosc că aş fi creat o combinaţie ideală, cu Iustinian Zetea în Leporello, plin de imaginaţie şi cu o stăpânire vocală perfectă a personajului, cu Cristina Oltean în Donna Anna, elegantă şi nuanţată, parcurgând partitura cu pasiune şi temperament, nelăsând totul pentru cele două arii, de altfel remarcabil prezentate, cu Antonela Bârnat, o Donna Elvira excepţională, intensă, atât dramatic cât şi vocal, cu Andrei Lazăr, un Don Ottavio care a scos personajul din zona ştearsă în care este părăsit de multe ori, i-a dat relief şi personalitate, excelând în cele două superbe arii şi nu în ultimul rând Maria Jinga în Zerlina, fulminantă, plină de spirit şi de viaţă, strălucitoare vocal, volubilă şi cuceritoare.
Este o montare care mizează pe erotism. Am auzit multe comentarii pe ideea că ar fi prea mult. Cred că aceia care văd un erotism excesiv în această montare a lui Andrei Şerban ar trebui să relaţioneze cu ceea ce se întâmplă în mod real în teatrul şi opera din Europa ultimelor decenii, în care aproape totul este erotizat, fie că este sau nu cazul. Iar dacă vorbim despre Don Giovanni, o operă al cărei subiect este erotismul dus la paroxism, o pudibonderie excesivă ar putea fi chiar... suspectă. Tot ceea ce se întâmplă pe scenă este motivat perfect şi în funcţie de talentul fiecăruia (iar cei pe care i-am nominalizat excelează în acest sens) este firesc, pasional, uneori ludic, amuzant, alteori grotesc, în funcţie de moment. Aceia dintre cântăreţi care au ştiut să joace firesc respectivele atitudini au explicat perfect rostul lor.
Ritmul pe care l-a imprimat Andrei Şerban spectacolului, găsirea unui final mut care trimite gândul mai departe - ambele nelipsite în montările sale de operă - recomandă acest spectacol tuturor celor curioşi să vadă de ce opera este un gen care pulsează de viaţă în secolul XXI, un gen care în cazul unei muzici scrise acum... 230 de ani, te poate ţine cu sufletul la gură o seară întreagă.
(foto: Paul Buciuta)