Şcoală de canto, exemplu de expresivitate, de comunicare cu publicul, de empatie, de stil. La toate acestea mă gândeam în timp ce ascultam Songs of Travel de Ralph Vaughan Williams. Apoi, însă, a venit Danny Boy şi toate gândurile (analitice, detaşate) mi s-au topit într-un şuvoi care a urcat spre bolta Ateneului şi a coborât de acolo încet, moale, trist, mi s-a strecurat în piele, i-a strâns vârfurile şi s-a ridicat spre ochi. A urmat Loch Lomond, care a venit cu irizări de Scoţia, de ceaţă întârziată peste Ben Nevis, de noapte care a uitat să se aştearnă peste grădina secretă din 11 Coates Garden, Edinburgh, cu imaginea unei tinereţi şi a unui început de viaţă în doi. Asta e, ecourile Scoţiei declanşează în mine unele dintre cele mai calde amintiri. Îi dedic acest text Ioanei, care ar fi fost fericită să îl audă pe Sir Bryn cântându-ne coloana sonoră... on the bonnie, bonnie banks o' Loch Lomond. După cântecul de leagăn Suo Gân (pe care marele bas-bariton ne-a mărturisit că i-l cântă în fiecare seară fetiţei sale de câteva luni, fără niciun succes), am întors capul spre Valentina Băinţan, producătorul meu de ieri, cu gândul să plecăm spre Sala Palatului. Şuvoiul de emoţie despre care scriam mai sus lăsase urme lucitoare pe obrajii ei. Îi dedic acest text şi ei şi îi mulţumesc pentru unele dintre cele mai frumoase lacrimi ale Festivalului. Ale mele s-au oprit în gât şi îmi dau târcoale chiar când scriu aceste cuvinte.
Mai are rost să vorbesc despre culorile pe care le poate lua vocea lui Bryn Terfel, despre cum articulează fiecare literă, despre dicţia exemplară şi despre cum se poate transforma în personaj chiar şi în ţinuta sobră şi cadrul lipsit de dramaturgie al unui recital?
Merită o reverenţă specială Malcolm Martineau, pianistul care i-a stat alături lui Sir Bryn şi care a demonstrat că sintagma "pianist acompaniator" este complet nefondată. Nu acompaniament a fost, ci camarederie, parteneriat, chimie.
Cu sufletul cântând am plecat spre Sala Palatului, pentru un nou live. Pe scenă, Vadim Repin repetă Concertul pentru vioară şi orchestră de James MacMillan, o compoziţie ca un caleidoscop geografic, care te poartă când în Africa tribală, când în rozulia Japonie cu flori de gheişă. În culise, câţiva membri ai Orchestrei Naţionale a Rusiei joacă dame.
Un moment de emoţie a fost şi interviul cu Medeea Marinescu, din pauza concertului, care a vorbit frumos şi miezos despre felul în care teatrul şi muzica se contaminează reciproc. Aveam şi pretext, date fiind inventivele soluţii şi ruperi de rutină pe care James MacMillan le-a inserat în cele trei părţi ale concertului său: nu doar percuţii ingenioase, ci chiar declamări din partea instrumentiştilor. Medeea este genul de actriţă care se apropie de un rol ajutându-se de muzică pentru a se găsi în pielea unui personaj. Muzica punctează descoperiri, căutări, impasuri, reflecţii, definiri.
Mie mi-a plăcut cum a cântat Vadim Repin Aria şi scherzino pentru vioară şi orchestră de Enescu, mi s-a părut sensibil şi angajat. Nu am rezonat, însă, în cea mai mare parte a concertului, cu Orchestra Naţională a Rusiei, care parcă nu şi-a dibuit confortul şi omogenitatea, paradoxal chiar în Simfonia a V-a de Ceaikovski. Parcă s-a regăsit numai la bis - uvertura operei Ruslan şi Ludmila de Glinka.
Eram sigur că suita Estancia de Alberto Evaristo Ginastera va rupe sala în două, după cum nu mă îndoiam că îl va servi pe Horia Andreescu. Locul ingrat în care stau, în extrema dreaptă a sălii, îmi permit să văd bine chipul dirijorului. Horia Andreescu zâmbeşte, impulsionează din priviri şi rămâne stăpânit de aceeaşi energie inepuizabilă. O energie, însă, care nu îl face să cedeze exceselor şi care, atât în Ginastera, cât, mai ales, în Ceaikovski, rămâne în matca muzicii, nu a efectului căutat cu orice preţ.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..