Încerc să fiu destupat, să mă păstrez proaspăt şi flexibil în păreri, dar ăsta e Beethoven, pentru Dumnezeu, e Simfonia a IX-a, adică dacă nici muzica asta nu te ia pe sus şi nu te scoate din touchscreen-uri şi poşete, apăi nu ştiu, sincer, ce ar mai putea. Aici nu mai e vorba de a respecta amintirea compozitorului, care şi-a extras partitura asta din rănile sufletului şi ale trupului. Nici de a-i onora cu o atenţie (măcar aparentă) pe oamenii ăia care dau tot ce pot pe scenă. Nici de un abc de conduită minimală. E vorba de a te programa opac by default la un stimul care nu are nevoie decât de un dram de atenţie. Eu pun pariu cu oricine că doar cinci minute să stai cu Simfonia a IX-a fără să bântui cu gândul şi degetele şi eşti ACOLO.
După fuste, au urmat poze şi glumiţe pe Facebook şi tentative de aplauze în mijlocul părţii a patra. Dar, să nu uităm, eu sunt elitist, fiţos, scorţos şi antipatic.
Cred că a fost o nouă certificare a valorii Orchestrei Române de Tineret concertul de ieri, în ciuda unor mici paşi pe alături la alămuri (de obicei, compartimentul cel mai vulnerabil al orchestrelor, nu numai ale noastre, poate şi pentru că orice ezitare e sesizabilă instantaneu). În Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Beethoven au cântat tandru şi i.-au oferit lui Sergio Tiempo un curcubeu pastelat, în care să scânteieze. Ceea ce, după umila mea părere, nu s-a întâmplat. A fost bine, sigur că da, însă nu neapărat cu zbor, cu plutire, cu robusteţe. Cu alura sa de licean boem, Sergio Tiempo a cucerit sala, oferind două bisuri din Ginastera cu dedicaţie pentru fiica şi soţia lui. Iar noi, firi lesne impresionabile, am aplaudat tabloul de familie...
Nici soprana Anna Samuil nu a plutit acolo unde ar fi trebuit s-o facă, în finalul părţii a patra a Simfoniei. În schimb, am apreciat glanz-ul masculin din vocea tenorului Stefan Vinke (îl mai ţineţi minte din Tetralogia wagneriană de acum două ediţii?), căruia Beethoven nu i-a păstrat chiar cele mai uşoare note. Şi Daniel Boaz are o voce frumoasă şi sonoră. Ca de obicei, dincolo de orice reproş a fost Roxana Constantinescu, în plus şi o apariţie stilată, flawless.
Numai de bine despre Corul Filarmonicii "George Enescu", experimentat şi cu Simfonia a IX-a în buzunar. Felicitări lor şi celui care îi pregăteşte, Iosif Ion Prunner!
Dacă în prima jumătate a concertului, partea leului şi-a tras-o Orchestra Română de Tineret, a doua a consfinţit succesul lui Domingo Hindoyan. Trecem peste faptul că a cucerit jumătate din publicul feminin cu alura sa de latin lover 2.0. Adică de ce să trecem, mai ales astăzi, când un concert înseamnă nu doar muzică, ci o experienţă completă, la care participă toate simţurile? Dar Domingo nu e doar a pretty face, ci un dirijor cu şcoală multă şi bună, care a luat tot ce putea mai folositor din anii în care i-a stat alături lui Daniel Barenboim. Nu i-a împrumutat interiorizarea, dar stăpânirea da. Iar stilul eroic, implicat de a conduce îl serveşte de minune. În plus, se vede experienţa de dirijor de operă în lucrul cu soliştii şi corul, cărora le oferă spaţiu pentru a rotunji şi a contura frazele. Cântă cu ei, joacă tempi, însă nu derapează dintr-o arhitectură sonoră pe care o construieşte la vedere. Edificiul care a rezultat a fost unitar, dinamic, cu planuri concrete, evidente.
Ce timpanist, domnule!
În 2001, Simfonia a IX-a a fost prima partitură inclusă de Naţiunile Unite în programul de prezervare a memoriei umane. Dacă, vreodată, într-un viitor distopic, specia umană va dispărea şi va fi înlocuită de altceva, altcineva, aceşti ceva vor găsi Simfonia a IX-a. Vor crede că oamenii de odinioară puteau să conceapă aşa ceva. Dar oare chiar un om a scris-o?
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..