Am lipsit din muzică ieri cu scutire de la patru invitaţi, fiecare cu un pedigree impresionant.
Giuliano Carmignola, seniorul viorii vivaldiene, un personaj de o bonomie rară, care a suportat în creştet un soare de veritabil iulie pe terasa de la Hilton doar ca să ne iasă nouă bine cadrul. Acum câţiva ani, la un concert la Bucureşti, o doamnă din public l-a aşteptat la ieşirea din Ateneu până după miezul nopţii. I-a strâns mâna, în care i-a strecurat o imagine cu Ioan Paul al II-lea şi i-a murmurat singurele vorbe în italiană pe care le învăţase special pentru această ocazie: Che Dio vi benedica. Cumva, de atunci, Giuliano Carmignola a ştiut că Bucureştiul va deveni unul dintre locurile în care va reveni şi reveni şi reveni.
E de mirare că mă înţeleg atât de bine cu Lawrence Foster, dat fiind că gusturile noastre muzicale sunt ca ziua şi noaptea. El nu poate să sufere Turandot de Puccini. Eu m-am reîndrăgostit de operă (clandestin, în adolescenţă) cu Turandot. Zice că seamănă cu Orff, pe care din fascist odios nu îl scoate. Şi parcă vă plăcea Carmina Burana, nu? Zice că Ping, Pang şi Pong sunt nişte personaje abominabile. Mie mi se pare colorate, pitoreşti, cu partituri pline de zvâc (nu neapărat pentru că tata a cântat Ping pe vremuri). Din Mahler I îi place doar partea a treia, dar, dacă vrea klezmer, preferă să se ducă într-un restaurant bun. Partea a patra i se pare emfatică, eu mi-o fredonez de două zile, în aşteptarea versiunii lui Honeck. Simfonia a VIII-a i se pare atroce, a IX-a nu-l convinge, iar, overall, Mahler i se pare un compozitor care nu şi-a definit identitatea creatoare drept consecinţă a tensiunilor spirituale. "Contează?", îl întreb. "Pentru mine da."
Ne întâlnim la Beethoven, în amintirea Simfoniei a IX-a de cu o seară înainte şi a admiraţiei pentru eficienţa lui Domingo Hindoyan şi deschiderea Orchestrei Române de Tineret.
"Va fi extrem, extrem de greu pentru orice dirijor al lumii să meargă mai sus decât a făcut-o Vladimir Jurowski cu Oedipe. E perfecţiune." O spune dirijorul integralei discografice încă absolut referenţiale pentru epopeea enesciană. "Vladimir Jurowski, Antonio Papano, Gustavo Dudamel. Ei ar putea fi marii ambasadori ai creaţiei ai lui Enescu în anii care vor urma."
Ce mă face să mă duc la Lawrence Foster la fiecare ediţie a Festivalului (al patrulea interviu)? Sinceritatea lui hâtră, nefezendată de pudre piaristice. "Nu sunt cel mai mare dirijor. Am avut şi am momente foarte bune, dar alţii au ajuns mai departe, mai bine." "O să le placă spectatorilor Mathis der Maler? Pe jumătate." Om trăi şi om vedea.
Pe Nikolaj Znaider l-am luat după concert, în frac, obosit, dar mulţumit. Am vorbit multe despre a lua masa cu Mozart, Beethoven şi Bach, sigur, cult (el) şi... încercând să ţin pasul cu spirit (eu). Cred că îi era foame... Am căzut de acord că nimeni nu ar mânca nimic (poate cu excepţia imperturbabilului Johann Sebastian), pentru că Mozart ar încerca să îi bine dispună pe toţi, în Beethoven s-ar lupta dimensiunea socială cu chemarea spre solitudine şi introspecţie, ier el, Nicolaj, ar dormi visând frumos. :) Dincolo de latura anecdotică, Znaider are o fineţe şi o profunzime a concepţiei despre interpretare, o cultură a culturii din jurul muzicii, care îl fac interlocutorul ideal. În plus, are şi spiritul uplifting şi zglobiu, astfel încât te trage după el sus, în lumea conexiunii de idei şi a bucuriei molipsitoare.
Zâmbetul nefasonat a rămas în elegantul apartament de la Hilton care ne-a fost reşedinţă jumătate de zi. A schimbat doar fotoliul şi chipul. Philippe Jaroussky. Lumină, simplitate, generozitate, răsfăţ.
Azi, când citiţi acest text, îmi doresc ca Anne Sophie Mutter, Orchestra Simfonică din Pittsburgh, Manfred Honeck, Antonin Dvorak şi Gustav Mahler să îmi aducă prima seară de imersie completă în muzică. Nu am treabă.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..