Rar am văzut Ateneul dând pe afară ca ieri după-amiază. Eu, unul, din motive de transmisie tv, m-am plantat din start pe scări. Pe Jaroussky l-am văzut doar pe ecranul telefonului unui cetăţean care filma palmat, drept care am făcut ce fac de obicei în asemenea situaţii: mi-am înşurubat ochii în cupola Ateneului sau i-am lăsat să hoinărească indiscret peste chipurile celor care, ca şi mie, erau exilaţi de întârziere în buzunarele sălii de concert. Nu voi uita prea curând scena în care o tânără s-a aşezat pe scări în timp ce Jaroussky cânta "Verdi prati" din Alcina. A stat cu pleoapele plecate, iar dedesubtul lor s-au adunat lacrimi care au luat-o în aval pe obraji. Poate nici nu şi-a dat seama, pentru că nu s-a grăbit să le şteargă, sau poate le-a lăsat să se usuce de la sine, ca o mărturie fugitivă a unei emoţii de moment.
Când vine vorba strict de voce, mie îmi plac contratenorii mai mezzosopranili (Franco Fagioli, Xavier Sabata, David Daniels). Ce face, însă, Philippe cu sopran-ul lui luminos e dincolo de orice analiză. E voluptate, e langoare, e erotism pur, aşa cum se cade unui Haendel fără perucă, descheiat la veston şi eşuat într-un club de jazz new-yorkez. A fost cea mai pură dovadă că muzica barocă, făcută cu ştiinţă şi amor, repetată până se eliberează pasărea spontaneităţii, este la un cot de stradă de improvizaţia jazz-istică. Ziceţi-mi că am idei fixe, dar mi s-a părut cel mai sexy concert al Festivalului de până acum.
Speaking of, lui Anne-Sophie Mutter cel mai sexy instrument i se pare pianul, pentru că se substituie orchestrei şi poate cânta pe mai multe voci. Relaxată, solară, chiar binedispusă în primul interviu al zilei.
Mereu sunt fiert când trebuie să mă întâlnesc cu ea, mereu mi se pare că sunt insuficient pregătit pentru inteligenţa ei analitică, una care nu exclude umorul sau surpriza. Visez noaptea întrebări cu schepsis, le uit dimineaţa, îi bag în bâţâială pe colegii mei - că trebuie să arate excelent cadrele, lumina să fie jucată şi filmică, nimeni să nu aibă vreo hibă şi, mai ales, nimeni să nu pună mâna pe vioara ei! - şi, în general, mă port cu ea ca un şcolar care face primul lui interviu cu doamna profesoară. Dar când ne despărţim cu să ne revedem tot aşa peste doi ani, că mai avem de vorbit!, parcă încep să îmi dea tuleiele bărbii.
Treabă de bucătărie: nu aveţi idee ce bine e să te bazezi pe o echipă în care ştii că fiecare dă ce are mai bun şi nu trebuie explicaţii de ce un personaj de talia lui Anne-Sophie Mutter are nevoie de lumină, sunet şi ambianţă de primă clasă. Dacă mă citiţi, dragi colegi, mulţumesc!
Talia 34, cred, înfăşurată în couture Galliano (exclusivitate) - cea mai glam apariţie a Festivalului. Stradivarius-ul în formă maximă, capabil de nişte sonorităţi sprijinite pe o pânză de păianjen, dar şi de o robusteţe telurică atunci când partitura o cerea. O partitură, de altfel, de o dificultate dărâmătoare, dar şi anihilatoare de farmec, după părerea mea, acest Concert pentru vioară şi orchestră de Dvorak. Anne-Sophie stăpână, inclusiv peste un un public vrăjit: de performanţa violonistică, de apariţia de divă în cel mai bun sens al cuvântului, de reputaţia unei artiste din cel mai înalt vârf al celebrităţii şi exclusivităţii. Bis-ul din Bach i-a dezvelit şi inima, care, în Dvorak, stătuse bine mersi ascunsă după paravanul elocinţei tehnice.
La polul opus, Tine Thing Helseth, pe care am întâlnit-o la Cărtureşti Carusel, graţie unei întorsături de situaţie ce a făcut ca Valentina Băinţan să nu mai poată realiza interviul cu ea. Norway's First Lady of the Trumpet - o artistă cu ochi de azur diluat, cu toată modernitatea trendsetter-ilor de azi, cei cu Grammy, nu cu greţuri.
Aş spune că Manfred Honeck merită o orchestră chiar mai bună decât Pittsburgh. Mahler I este în top 5 personal simfonii pe care le iubesc, drept care am vibrat în mod special la cum a articulat dirijorul o versiune mustind de personalitate. Chiar dacă, precum petele în soare, au mai fost un hâc, două la suflători în prima parte. Dar ce sunet la viori, ce ppppppppianissimi, ce etajare a straturilor sonore, coloanele sprijinindu-se, paradoxal, pe nişte transparenţe de acuarelă. Fiecare parte a fost imaginată ca un tablou de sine stătător. Juxtapunerea le face să reverbereze unul într-altul. În partea a patra, le vedem simultan şi ne bulversează cu forţa conţinutului.
Simfonia I este unul dintre acele exemple care închid gura oricui dă să glăsuiască despre inaccesibilitatea lui Mahler. De la Langsam, schleppend la Stürmisch, bewegt este o înşiruire de momente care mai de care mai implicante, în care partea a III-a (marşul funebru intonat de la Frère Jacques şi suport pentru ironicul klezmer) este doar cea mai surprinzătoare, iar finalul este doar cel mai dezlănţuit.
Personal, aş fi apreciat, după acest Mahler dărâmător, nişte bis-uri mai intelectuale decât valsuri şi polci din familia Strauss, dar publicul a fost în delir.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..