Jurnal de meloman grăbit şi de jurnalist fugărit (11.09) - Festivalul Enescu, 2017

Dacă nu v-aţi convins până acum, ceea ce citiţi în fiecare zi sub acest titlu nu este critică muzicală. Un critic muzical v-ar vorbi despre partidele de instrumente, despre atacuri, filaje, diminuendo-uri şi ar analiza adecvarea la textul partiturii şi ar comenta execuţia muzicală în context larg şi focalizat, comparând, citând şi evaluând.

"În noaptea următoare, califul se-ntoarse şi, rupând pecetea, se-mpreună cu fata până la ceasul ştiut. Atunci Dunyazada strigă către ea: Ah, Şeherezadă, soră iubită, istoriseşte, rogu-te, mai departe Preamăritului Stăpân, Emirului nostru, minunatele tale poveşti! Chiar aşa am să fac, spuse ea. Şi iată cum merge povestea mai departe..."^[i] Cu voce de vioară glisând în susul şi în josul registrelor, cu farmec toropit în horbote impregnate de căldura trupurilor, de sub care lucesc tăişuri de pumnal.

Pentru o poveste mustind de senzualitate făţişă, Nikolai Rimsky-Korsakov a scris cea mai somptuoasă muzică. A făcut-o fără să se folosească neapărat de motive arabe, ci doar de exotisme universal-spaţiale, care capătă culoare locală graţie tălmăcirii textuale. Filarmonica din München a luat această culoare şi a dus-o la nivel de 8k. Mozaicul inimaginabil de nuanţe, stări şi texturi care s-au amalgamat în naraţiunea sonoră a reuşit, paradoxal, nu să îmbrace, ci să dezvelească un trup. O mare odaliscă de Ingres, cu sinuozităţi, moliciuni şi metal în priviri, întrezărită prin fumuri de tămâie.

Şeherezad...ul a fost el, Valery Gergiev, care a iscălit cu semnătură întortocheată suita lui Rimsky-Korsakov, una dintre acele muzici care te lasă fără vlagă, dacă este cântată cum a fost ieri. Cu panaş, cu o disciplină de fier, cu jar în arcuşuri, alămuri şi ciocănele. Dacă o butadă spune că în spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie, aseară, la Sala Palatului, un bărbat i-a pus cele mai meşteşugite vorbe în gură povestitoarei, femeii arhetipale. A fost FABULOS.

Prefaţa a scris-o George Enescu, Simfonia I şi amintirea instantanee a anilor în care primele măsuri erau semnalul sonor al genericului Festivalului. Filarmonica din München a interpretat-o romantic şi precis, sculptând aspecte care fac această lucrare una dintre cele mai instantaneu plăcute ale compozitorului. A urmat Concertul pentru violoncel şi orchestră de Camille Saint-Saens, o respiraţie nefragmentată tripartit după modelul tradiţional.

Andrei Ioniţă ar trebui făcut film. Cutia de rezonanţă a violoncelului a fost însuşi el, sită prin care au trecut înspre noi sonorităţi tânguitoare, calde, organice. Gergiev şi orchestra au mers pâş, pâş în vârful picioarelor şi au permis ca filigranul lui Andrei Ioniţă să strălucească. A ieşit un Concert de o frumuseţe cvasi-tactilă, sublimată apoi în Lebăda aceluiaşi compozitor, primul bis. Andrei l-a dedicat bunicii sale, "de care îi e dor deja de zece zile". Senzualitatea intrinsecă a violoncelului nu a eclipsat tristeţea evanescentă a partiturii, iar ochi de pe mai multe rânduri au înotat în lacrimi. Cu Bach, auster şi canonic, s-a încheiat o primă parte a unui alt mare concert. În cea de-a doua aveau să se dezlănţuie cele 1001 de nopţi ale muzicii.

Că veni vorba de... dezlănţuiri: cum putem negocia o mai gradată irumpere de tuse în momentele de pianissimo? Cu răbufnirile fiziologice nu te pui, de acord, dar poate ajungem la un modus vivendi.

"Ajunsă aici, Şeherezada văzu zorii zilei mijind şi tăcu. Califul, însă, vrăjit de povestea ce-o auzise, se sculă, încuie uşa iatacului ei, îşi puse pecetea pe uşă şi plecă să mai vadă de treburile împărăţiei."^[ii] Mare norocos califul ăsta...


(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)