Martha Argerich, transfigurată de iubirea unui public care a ticsit Sala Palatului mai mult, parcă, decât oricând, care a venit pentru ea (pentru că, la partea a doua, deja se mai rarefiase atmosfera). Martha Argerich fără vârstă, Martha Argerich în fusta ei înflorată şi cu haloul părului cenuşiu, Martha Argerich cu chipul luminat de incandescenţa calină a clapelor albe şi negre, Martha Argerich într-unul dintre cele mai încărcate de emoţie momente ale acestei ediţii de Festival.
Dacă în partea a doua a Concertului de Ravel (scuze, i-am spus Concertul nr. 1 la o prezentare, luat de val şi rătutit de instrumentiştii care intraseră mai devreme!) norii s-au oprit pe cer, în partea a treia s-a iscat o ploaie caldă şi repede de vară, cu tuşe delicate şi, totuşi, nervoase. Finalul a adus tunetul aplauzelor, poate unele dintre cele mai vii de când a început Enescu 2017.
Adio, dar rămân cu Martha, pentru că prefer să trec sub tăcere Rapsodia I, executată tel quel, cântată şi însufleţită ioc. Nu sunt neapărat nostalgicul înregistrării video iconice cu Sergiu Celibidache, dar nu pot să uit cum a umplut-o cu volbură interioară Kristjan Järvi (aşadar un dirijor nu atât de galonat ca Charles Dutoit, strict din perspectiva vârstei) acum doi ani, cu Orchestra Română de Tineret.
Am început ziua vorbind cu Ema Zeicescu la Perfect Imperfect (TVR1) despre Festival, despre staruri şi superstaruri, despre Sala Palatului şi liderii de opinie care strâmbă din nas la Enescu. Cred că ne-a ieşit o discuţie deconectată şi plăcută. Sper că despre Enescu şi despre Festival putem sporovăi şi descheiaţi la primul nasture la cămaşă, şi cu pantaloni care evită bleumarinul şi maroul, şi cu vorbele noastre, nu cu cele împrumutate din tratate. Dovadă aceste rânduri, pe care îmi place să cred că le citiţi zilnic.
Am încheiat-o cu Marea lui Debussy, Bolero-ul lui Ravel şi Arlesiana lui Bizet, parte a doua a concertului Royal Philarmonic Orchestra & Charles Dutoit care a mai şters din dezamăgirea (politicos mascată) adusă de (non)interpretarea Rapsodiei. Pe de altă parte, cel puţin în cazul ultimelor două lucrări, mă întreb întotdeauna: în ce măsură aplaudăm versiunea înfăptuită în faţa noastră şi în ce măsură pe compozitorul însuşi? Sigur, Bolero-ul a fost definit, precis, lucitor, sigur, Arlesiana a avut zvâc şi artificiu, dar ambele sunt genul de muzici care reclamă aplauze şi dacă interpretarea nu iese din matca previzibilului. Or, s-o spunem pe şleau, cu toate asteriscurile lui Dutoit, care ştie să se facă simpatic, disipată emoţia momentului, concertul de aseară a fost cu un pas înapoia celor cu München, London Philarmonic, chiar şi Pittsburgh Symphony. Dar astea sunt vorbe. Ce rămâne este această "bucurie universală, potopitoare a muzicii", cum frumos a descris-o Gabriela Massaci, invitata mea la interviul de pauză.
Pompiliu Onofrei, mulţumesc că mi-ai oferit un loc lângă tine la partea a doua. Parte din meseria mea în această perioadă este să şi stau mult în picioare.
Întrebarea serii: "Pe dumneavoastră vă urmăresc des la o emisiune politică, nu?" Asta după ce tocmai turuisem pe post prezentarea Marthei.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..