Ziua a înflorit frumos, cu o filmare de care mă temeam nevoie mare: cea cu Riccardo Chailly. Mărturisesc că mă pregătisem până în dinţi şi mă rugam la Dumnezeul limbilor străine şi al pronunţiilor limpezi să mă aibă în vedere cu o indulgenţă. Punctual ca un lord englez, cu o cămaşă cu monograma brodată şi cu răspunsurile la purtător. "O să ascultaţi o Rapsodie a II-a cântată cu tot sufletul, cu toată pasiunea şi tot respectul pentru unul dintre marii compozitori ai secolului XX." Frumoasă reverenţă, după ce un confrate la fel de titrat, acum nici nu ma ştiu câţi ani, tot cu Orchestra de la Scala, se schimonosise la auzul unei muzici "nepotrivite pentru o orchestră italiană."
Universul sonor peste care împărăţeşte Riccardo Chailly este cel al marilor simfonişti: Beethoven, Bruckner, Şostakovici, Strauss şi, mai ales, Mahler, pe care l-a dus la un nivel 2.0. Pe de altă parte, este opera, nu doar o datorie de serviciu (Chailly este Director Muzical la Scala), ci şi o pasiune din timpul uceniciei pe lângă marele Claudio Abbado. "Un dirijor nu are voie nicio clipă să piardă controlul, oricâtă pasiune pune în muzica pe care o conduce. Pentru extaz, are la dispoziţie casa, audiţia privată sau, dacă se poate detaşa de actul scenic, sala de concert. Asta nu înseamnă că dirijorul e un automat care dictează, ci o persoană cumva schizoidă, care transformă emoţia muzicii în control."
Străbatem Bucureştiul pentru conferinţa de presă în care David Garrett îşi va anunţa concertul crossover din 8 iunie 2018. Am primit zece minute one to one la finalul acesteia. Vorba vine, a fost un one to one cu PR, PR-ul PR-ului, colegi de pe alte trusturi de presă, chibiţi... Au ieşit vreo cincisprezece, una peste alta. Nu colcăind de profunzime, ci, mai degrabă, ambalate şi legate cu fundă de marketing, greu de dezlegat la vreo interogaţie mai scormonitoare, mai introspectivă. David, versat în toate cele, are răspuns şi dacă n-are, pentru că va zâmbi (zâmbeşte extraordinar de mult, la un moment dat un pic deconcertant) şi va vira înspre leitmotivul iubirii de muzică, al barierelor dărâmate sau inexistente între genuri (?!?), al studiului şi al faptului că... orice sfaturi ar primi, el se bazează pe instinct. Mi-am înghiţit multe really? sau is that so? Şi aşa, zâmbetele alea multe nu i-au mai ajuns la ochi din al doilea minut al înregistrării.
Dacă David zâmbeşte mult, Khatia nu a zâmbit mai deloc. Am stat ca pe ace în aşteptarea ei, cu echipa pregătită, cadrul pus la punct, minutele de acces în apartamentul de la Hilton scurgându-se implacabil şi un redactor care ar fi trebuit să fie într-un ceas şi jumătate în altă parte, pentru a prezenta o transmisiune ce nu are legătură cu Festivalul. Mi-am permis să îi spun că mi-aş fi dorit să respecte ora propusă chiar de ea, moment în care Let it go, let it go, Can't hold it back anymore, Elsa s-a întrupat sub privirile şi proiectoarele calde ale colegilor mei.
O primă jumătate de conversaţie cu ghearele scoase a fost urmată de topirea treptată a gheţarilor. Îi pregătisem nişte întrebări mai altfel, mai... ca ea, un pic rebele, un pic ambigue, mai contra curentului. Ne-am despărţit cu ambasadele reinstaurate. E o artistă şi o interlocutoare extrem de inteligentă, de analitică şi de originală.
Profit de absenţa muzicii de Festival din această zi pentru a plasa un disclaimer în subsol de Jurnal. Mai de după o ulucă, mai de peste drum, câte o voce dă să creadă că aceste texte zilnice sunt un fel de lift pentru ego-ul meu personal. Îi invit cu drag să se bucure de indescriptibilul muzicii. Iac-aşa.
(acest text este publicat şi pe enescu.tvr.ro)
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2017 aici..